luni, 31 august 2020

Alexandra Mihalache

 

Arta de-a fi toamnă


Aştept o toamnă care mă previne

Că va fi arta dorului de tine,

Dar ştiu că dorul veşnic mă condamnă

Şi nu pot fără arta de-a fi toamnă.


Doar din această sfântă măreţie

Eu te-am pictat în cer şi-n poezie,

Iar ochii tăi mă dor precum o artă

Şi însăşi toamna numele ţi-l poartă.


Te recompun din tainele astrale,

Sunt doar o rană a tăcerii tale

Şi nimeni n-ar putea să ne despartă,

Căci nu se poate toamnă fără artă.


Ca un amurg ce scrie-o rugăciune

În anotimpul de confesiune

Îi cer eternităţii să-mpartă

Cu noi această dragoste de artă.


N-am să renunţ la vers şi nostalgie,

Eşti arta ce-mi revine numai mie

Şi lacrima de toamnă ce mă iartă,

Eu cred că tu eşti cea mai rară artă.


Aştept o toamnă care mă previne

Că va fi arta dorului de tine,

Dar ştiu că dorul veşnic mă condamnă

Şi nu pot fără arta de-a fi toamnă.


Marin Rada

 UN VIS 


Te-am visat 

atât de aproape,  mamă, 

aveai ochii vii

și  părul alb sub năframă .


Am întins mâna 

să te  ating 

dar în locul ochilor tăi 

era o imensă câmpie 

de frig.


Te-am visat 

atât de aproape 

de lacrima mea, mamă ...


Dimineața 

cineva așezase 

la căpătâiul meu

o icoană.

Ana Văcărașu

 LIMBA ROMÂNĂ


Limba română-i ca o mamă bună,

Ne plăsmuiește dorul, tristețea, bucuria,

Și ca o lege sfântă, dictează și îndrumă,

Neiertătoare-n sine, ca și ortografía.


Limba română are reguli fixe, sacre,

Cine nu le respectă, e-al limbii delincvent,

Limba nu se ignoră, ea-ți cere-ntâietate,

Tu, mai la urmă, respectuos, umil, atent.


Când scrii, să nu te-nșele o laudă deșartă,

Ce-ți crește vanitatea ca pâinea cea dospită,

Ascultă, mai degrabă, de critica-nțeleaptă,

Iar de-i justificată, să-ți fie constructivă.


Respectând limba, tu te respecți pe tine,

Și mai apoi, pe cititorul care te citește.

Scriindu-ți opera așa cum se cuvine,

Îți faci slogan din "Modestia te cinstește".

    

  

Valentin Ciobanu

 În limba dulce


În limba mea, iubirea este dulce

În limba mea, cuvântul unic dor

În limba mea, nici focul nu se stinge!

În limba mea, lumina stelelor!


În limba mea, o mamă țară plânge

În limba mea, copiii sunt frumoși!

În limba mea, povestea nu se stinge!

Povești se spun frumos ,din moși strămoși!


În limba mea, și pâinea este pâine,

Ce aburește scoasă din cuptor !

În limba mea și grânele sânt grâne

Culoare aurie pe ogor!

ÎN LIMBA MEA, E SCRIS ,,POPOR"

ȘI NEAM, ȘI DOR!

Cristina Ghindar Greuruș

 Limbă sfântă


Limbă sacră, limbă sfântă,

Trubadurii toți te cântă,

Dulce-i a ta mângâiere

Ca un fagure de miere.


Te-au rostit în vremi străbunii

Dar azi, te stâlcesc "nebunii",

Uită că trecutul tău

A fost jalnic, și-a fost greu.


Ai în spate o poveste,

Alta nu cred că mai este,

Sute de ani au trecut

De când totu-a început.


Și ni te-au rostit popoare

Și cel mic, dar și cel mare,

Te-au transmis în nemurire

Cu speranță și iubire.


Limbă sfântă, dulce grai,

Tu, de veacuri, scut ne stai,

Nimeni nu a reușit,

Graiul nu ni l-au știrbit!


Te-om avea sacru cuvânt

Cât vom fi pe-acest pământ.

Nu te vom trăda și, deci,

Ești stăpâna noastră-n veci!



Petraru Valentina

 Trăiască limba românească


Trăiască limba românească,

Românii-n veci să o vorbească

O limbă dulce, plină de miere,

E singura noastră avere!


E moștenirea noastră vie,

Nealterată să  ne fie 

Chiar de au vrut unii să moară, 

În veci de veci, ea n-o să piară.


O duc urmașii mai departe 

Prin viu grai sau scrisă-n carte

Limbă Sfântă, melodioasă 

Nu găsești alta, mai frumoasă.


În orice țară ne vom duce,

O altă limbă, nu-i mai dulce 

Și dacă aud grai românesc,

Abia atunci simt că trăiesc.


Învățați-i de mici pe copii,

Limba țării noastre, zi de zi, 

S-o ducă mereu mai departe,

Din veac în veac, pană la moarte.


Trăiască limba românească,

Românii-n veci să o vorbească!



Ileana Vlădușel

 Grai românesc


Când, dăltuind litere arse în lut  

 Strămoșii au trăit și s-au iubit,  

 Ei s-au rugat la cer, la Dumnezeu,  

 În graiu-n care azi vorbesc și eu.


Când au vânat cu arcul prin pădure,  

 Cântau strămoșii în grai cu gust de mure.  

 Cântecul cucului îl doineau, mergând  

 Ciobanii cu mioarele prin munți.


Creșteau copiii mamele străbune,  

 Șoptindu-le duios o rugăciune,  

 Povești și doine, picurând în lapte  

 Dulceața vorbei românești, în noapte.


Și frământând în humă, ridicând  

 Zid pentru viață acoperământ,  

 Puneau la temelie să se știe  

 Numele de român bătut în cuie.


Sudoarea amestecată în ogor  

 Cu rod de grâne în urmă de picior,  

 A înflorit și a rodit prin timp,  

 Grai acesta, dulce, demn și scump!



Petruța Petre

 Ziua Limbii Române


31 august, Ziua Limbii Române e azi

Popor migrator, popor de nomazi

Ce-ai uitat într-un an să vorbești

Prin țări străine limba ți-o pocești.


Ți-e rușine să spui cum te cheamă

Dar aici ai rostit sfântul: mamă!

Te lepezi de tot rătăcind prin străini

Încercâd să ucizi seva din rădăcini.


E ziua ta, dulcele meu grai românesc

Păstrat din greu pe lutul strămoșesc

Au tot luptat bătrânii ca să te țină viu

Generații întregi, părinți din tată în fiu.


Azi de ziua ta, biată limbă română

Din vorbe de-mprumut iți făurim cunună

Uităm de Eminescu, uitam de Sadoveanu

Cine e Eliade, Nichita sau Rebreanu?


Ne prefacem că știm să te vorbim corect

Dar în realitate... popor analfabet

Am uitat de valori, de limbă și de neam

Ne vindem pe doi bani în țara ce jeleam.


Dar cine suntem noi și ce-i a noastră limbă

Când ca pe o valută românul o tot schimbă

Prea iute renunțăm la sufletul din noi

Și-am duce toată țara la ghena de gunoi.


Trezește-te, române, fii demn în a ta țară

Și prețuiește-ți graiul, nu te mai pierde iară

Iubește limba sfântă lăsată din străbuni

E singura pe care o spui în rugăciuni.


Bucură-te, române, vorbește românește

Și dragostea de țară din tine o trezește

Când vei pleca departe, te rog, nu mai uita

Aici îți este casa, aici e mama ta.



Oanca Aurelia

 ESTE  UN  RAI


Comori ascunde-ntre cuvinte, 

Tezaur sfânt în rădăcini, 

Ascultă deci, și ține minte

Suntem, vom fi în veci români!


Mai dulce este decât mierea

Când limba noastră o rostim, 

Dar de-o blamezi, va fi ca fierea

Și ține minte, de-o iubim


Ea ne va arăta cuprinsul

Din graiul sfânt și strămoșesc, 

În ea te liniștește plânsul, 

În ea poți spune „Te iubesc!”


În limba noastră românească

Există un cuvânt ce-i greu,

Să-l duci în suflet și să crească,

Acesta este dorul meu.


Și nu se mai găsește-n lume

Cuvântul dor, ca-n limba noastră,

El prinde-n el și trup, și nume, 

Și e și casă, și fereastră.


E dulce și melodioasă, 

Este lumina ce-am văzut, 

Este un rai și prima casă

În care ești și te-ai născut!



Cristina Ghindar Greuruș

 Limba noastră


Limba noastră românească

Ce-o rostim cu dulce grai,

Parcă-i doina strămoșească

Doinită-n triluri de nai.


Limba noastră e frumoasă,

Sunet drag de ciocârlie,

E plăcută și duioasă,

Pentru toți trăire vie.


Limba noastră n-o uitară

Nici strămoșii ce-au luptat

Pentru neam și pentru țară,

E comoara ce-au lăsat.


E iubire și e cântec

Și e jurământul sfânt,

O rostim cu drag și zâmbet

Cât vom fi pe-acest pământ.


Cristina Ghindar Greuruș

Conduraru Ioana

 Limba Română 


Limba Română,

Limba străbună,

Murmur de ape 

Și tainice șoapte. 


Cântec duios,

Melodios,

Vioară divină 

Care suspină. 


Glasul Măicuții,

Plânsul mândruții,

Bocetul vremii,

Rugi la vecernii. 


Și cât de sublim,

Îi grai de român!

Mir și nectar 

Într-un pocal...


Pâine dospită 

La moarte și nuntă. 

Tu n-ai să poți 

Când vii pe la porți,


Graiul meu blând

Să mi-l lași flămând,

Străine de neam!

Că încă mai am,


Iubire în grai 

Și-o doină la nai.

Baladă în vers

Și-un întreg univers.


Acheasmă-n cuvânt

Și-un sfânt legământ,

De-a scrie un vers,

În graiu-mi ales. 



Florentina Savu

 EU M-AM NĂSCUT...


Eu m-am născut pe-această vatră

În care graiul românesc

Mi-a fost mereu leagăn și piatră

La edificiul ce-l vorbesc.


Am învățat cuvântul "mamă"

Și apoi toate câte-au fost,

În ele-s "ie", "port", maramă"

Și "stemă", "steag", "plai strămoșesc";


Acestea mi-s etern în suflet

Și-oriunde merg le iau cu mine,

Îmi sunt de trecere bilet

Spre mult visatul nostru mâine!


Trăiesc, gândesc în limba sfântă,

Preluată de la-înaintași,

Ei și-au dat sângele în luptă

Fiind ai limbii bravi ostași.


Graiul cel dulce-românesc

Ne este precum apa mării:

Profund, adânc, dumnezeiesc

Iar noi i-om fi-n veci vorbitorii!

Conduraru Ioana

 E toamnă în Moldova mea


E toamn-acum  la mine-acasă;

Un vânt se plimbă pe poteci,

Iar printre frunze, o măiastră 

Cântă: Unde vară iarăși pleci?


La margine de lan, țăranul, 

O cruce face privind cerul

Sperând că poate și la anul,

Îi va rodi mai mult ogorul.


Și scuipă-n palmă măsurând 

De-a curmezișul și de-a latul,

Să vadă cât    pune  pe rând 

Când va începe la semănat. 


Iar palma-i sângerează-ncet 

Și un picior parcă-l înțeapă,

Dar nu se dă bătut, stă drept,

Trăgând tăcut mereu din sapă. 


Nu vrea să ceară ajutor. 

Și cine oare să i-l dea? 

Că astă muncă pe ogor,

E migăloasă și e grea!


Și parcă, încă nu  observă 

Noaptea căzută peste sat.

Are un pic a da c-o  greblă 

Că mâine-i iar  la-nsămânțat.

Draga Ioan

 DINCOLO DE CURCUBEU...


Prin gânduri de iubire, pe raze de lumină,

Alerg cu o credință să caut nemurirea,

Prin frunze de tăcere ascult șoapta divină,

Să mă-ndrept spre portul unde e fericirea.


Corabia e plină de vise cu speranță,

În vele suflă vântul  pornit spre viitor,

La cârma mea e dorul și dragostea de viață,

Prin valul existenței eu sunt un călător.


Așez în  note clipa și  cânt  o melodie,

Arcușul e iubirea, vioara este viața,

Aș vrea să  las în urmă frumos și  bucurie,

S-adun  zorii zilei si roua dimineața.


Măsura este timpul în univers de vise,

Ce-mparte existența-n culori de curcubeu,

Pe toți el ne transformă în fulgi de clipe ninse,

Ce se-așează-n pace sub Marele Empireu.


M-am lepădat de sine, dar am ales iubirea,

Oricare ar fi prețul sunt gata să-l plătesc,

Sunt muritor de rând dar caut nemurirea,

Devin nemuritor doar atunci când  iubesc.



Draga Ioan

Poezie pentru copii!

LĂSAȚI-NE COPILĂRIA...


Lăsați-ne să fim copii

Să ne bucurăm de soare

Vom crește și noi într-o  zi,

Mâine adulți vom deveni,

Iar amintirile vor fi

Scrise-n album cu ardoare.


Să ne lăsați copilăria 

Nu o distrugeti cu razboi,

Dragostea ne e tăria, 

Liniștea și bucuria

Lăsați ura, viclenia

Și fiți asemenea ca noi.


Suntem copii și ne dorim

O lume plină de frumos,

Numai în soare înflorim,

În ploi de pace înverzim,

La umbra dragostei rodim,

Sub cerul vieții luminos.


duminică, 30 august 2020

Ștefan Maria

 ROSES UNDER SNOW


Iubite, ninge peste trandafiri


și lacrima din ochii mei


nu-i chip să-i ocrotească.


Zăpezi amare curg din cer


într-o cascadă de mister,


peste povestea noastră.


Se simte vânt și vine ger,


omăt se-adună în caier


pe-un munte de dureri.


Doar amintiri cu nunţi şi miri


se plimbă printre mânăstiri


cu vis și inima-n inele.


La o fereastră cu oblon,


pe falduri plânge cu viu dor


o floare de muşcată,


pe care ai uitat s-o uzi


când ai plecat în grabă.


Eu te-am strigat să mă auzi.


Dar am strigat ca unor surzi...


pe roze e zăpadă.


Îmi plâng petale roșii, roz,


iar cele albe îmi plâng corzi


ce-au părăsit piane.


Iubite, ninge ca în nord,


clepsidrele mor în fiord,


secundele-s orfane.


Fântânile din ochii mei


au adăpat copii de zei.


Și lacrima albastră


nevinovat s-a așezat


pe un obraz abandonat,


în amintirea noastră.


Cum tremură petale-n frig


când printre ele îmi înfig


blestemele de moarte!...


Ninsoarea se-nteţeşte-n noi,


ne troieneşte pe-amândoi


şi verile-s departe.


Urc în mansardă un jurnal,


păianjeni ţes decor, ca-n iad,


mătase peste poze.


Mai cade-un fulg ca un amurg,


peste iubire, peste burg


şi-n vene îngheață sânge.


Trec cârduri, cârduri de prigori


gonite de omăt în zori,


când mi te plimbi sub gene.


Eu le răspund cu un suspin,


batista mi-a căzut pe-un spin


și lacrimile au înflorit


peste-amintiri și roze!


De tine-ntreabă, să te ia


din aşternut de catifea,


să înotăm spre stele.


Te învelesc în amintiri


şi în parfum de trandafiri


mai ning un vis cu tine...

Conduraru Ioana

 Știi....a venit toamna 

 


Pot să te întreb acum,

De ce plânge anotimpul?

De ce sunt frunze pe drum 

Și mă îmbată infinitul?


Pot să-ți spun că îmi ești drag 

Și că am să-ți dau din toamnă,

Tot ce vrei,  și-al meu șirag 

De iubire colosală?


Nu știu, parcă -i un mister 

Și-o fantasmă peste lume 

Iară eu aleg din cer,

Stelele fără de nume.


Știi...vrut-am să-ți spun de-aseară 

Că mă încearcă  nostalgia 

C-a venit, vai, bunăoară,

Toamna să-mi aducă simfonia. 


Gânduri pleacă călătoare 

Pân' la tine în pridvor 

Șoptindu -ți  că toamna are,

Vinul proaspăt în ulcior. 


Însă eu n-o cred, îți spun

Pentru că, florile plâng

Sub frunzele de alun

Și  eu  în brațe le strâng. 



Gheorghe Ungureanu

 Vreau


Vreau să-mpărțim amandoi o tăcere,

Tu să iei jumătatea ce plânge,

Eu să iau ce-a rămas din durere

Și din ramul care-n tine se frânge.


Să fim simpli muritori ce-și doresc,

Să străbată planeta în doi,

Când afară-i un vifor câinesc

Și ard depărtări între noi.


 Rămâne să m-anunți dacă vrei

Să-mpărțim și cărarea spre stele,

Tu s-ajungi într-un rai de femei,

Pe-o altă planetă a inimii mele.


Ai să vezi cât de simplă-mi e viața,

Cât de limpede e sufletul meu,

Când te strigă prin vis dimineața

Să-i risipești din tăcere mereu.


Te strâng liniștit pe unde îmi ești

Și te pun într-un cântec de liră,

Fericiți că exiști și trăiești,

Ochii se opresc din clipit și se miră!



Rodica Ochiș

 Doi străini


A focului văpaie-aprinde marea,

Umbrele searii se-aștern tăcute

Când soarele își părăsește zarea 

Și gândul umblă-n doruri neștiute.


Ce mult aș vrea să mai revii cândva!

În viață-i toamnă și-n suflet e pustiu,

Aș fi o frunză ce cade-n calea ta,

Tu, orizontul meu trandafiriu.


Azi, ghioceii ne-nfloresc pe tâmple,

Își plâng salcamii florile-n ciorchini,

Doar ei știau ce o să ni se-ntâmple;

Cândva iubiți, acum doar doi străini...


Mă-ntreb și azi, cine-a fost vinovat?

Și nu găsesc răspuns la întrebare.

Oare destinul s-o fi suparat?

Era gelos pe-a mea dragoste mare?



Anatoli Covalli

 H A R A B A B U R Ă

*

Ascuns în neștiuturi plâng

și gânduri vin carbonizate

în timp ce vulturi zboru-își frâng

și-un viscol negru mă străbate.

*

Nimicnicii de nedescris

colindă-ale-amintirii stepe

strivind sub tălpi orișice vis

care se stinge sau începe.

*

Și nu mai știu spre care pol

mă arcuiesc ca o potcoavă

în timp ce-amurgu-i tot mai gol

și piere ultima epavă.

*

Un ger cumplit s-a așternut

ca un covor mâncat de molii

peste prezent, peste trecut,

când simt cum mi se schimbă polii ...

Georgian Ionuț Zamfira

 E toamnă-n suflet 2


E toamnă-n suflet, ochii-mi sunt pustii,

Ca anotimpul mut lăsat să moară...

Nu mai zăresc o urmă de copii,

Și simt sub tălpi cum timpul ăsta zboară.


Ce vânt turbat, mă macină mereu,

Pe glia mea s-au prăbușit cocorii.

Sunt condamnați să sufere mereu,

Când Dumnezeu își desenează norii.


Ce an pustiu, nimic nu s-a făcut

Sunt câteva ciorchine-n via sfântă.

Pământul meu pe care m-am nascut,

Devine ca o inimă căruntă!


Acolo-n plai, ruinele-au rămas,

Bunicul nu-și mai ară azi pământul.

Defapt nici el, nu are chip nici glas,

Că uneori îi vizitez mormântul.


Totu-i pustiu, ce ploaie și ce vânt

Și frunza cade veșnic -adormită!

În suflet simt cum moare-acest pământ,

Și-o lume care pare obosită.

Genoveva Geni

 Mai lasă-mă să plâng


Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng,

Lacrimile-or să-mi spele dorul greu,

Amintirea ta la piept cu grijă o strâng,

Să nu stric nimic din ce a fost al meu.


Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng,

În amintirea nopților calde de vară

Si-n amintirea iubirii apuse-n amurg,

Când te strângeam la piept ultima oară.


Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng,

Când sufletul îmi e așa pustiu și-aș vrea

Să fii o stea pe cer la care să ajung,

Cu dragoste s-o strâng în palma mea.


Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng,

Pentru speranțe stinse care te așteaptă,

Mi-ai mai rămas doar tu în gând și curg

Lacrimi din privirea-mi stranie și dreaptă.


Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng,

Când visele mi-s goale,reci și deșarte,

Când amintirea ta cu grijă la piept o strâng,

Singurătatea mă strânge,tu ești tare departe.


În depărtarea -n care ai plecat fără mine,

Zadarnic  aștept să mai apari în pragul meu,

Iubitul meu, mai lasă-mă să plâng, pentru tine...

Și pentru amarul strâns în sufletul meu.



Petraru Valentina

 Valsul frunzelor


Fluieră vântul un vals prin frunziș

Invită frunzele la dans pe furiș

Cu trena galbenă, ruginie,

Plutesc în vals ca o feerie.


Se aștern apoi, ca un covor

Care crește , crește-ncetisor

Pe ritmul vasului nemuritor

Cu vântul, cavalerul vrăjitor.


În valsul frunzelor de toamnă,

Pășește grațios o doamnă

E ceața, gătită ca pentru bal,

Cu rochia ei albă, de voal.


Așterne trena-i peste zare

Pe șesuri, ca niște fuioare

Desprinde frunzele din ramuri,

Dansează valsul în valuri, valuri...



Mariana Zorița Turda

 Of Doamne

Autor Mariana Zorița Turda 


Of Doamne

Tu iartă o neroadă

Ce vrea să pună-n versuri,

Toată iubirea și nostalgia ei,

Ce-n orizonturi se revarsă,

Ce leagă un asfințit

De înc-un răsărit,

Ce scutură în toamnă

Buchet de amintiri !

Of Doamne...

Tu nu lăsa iubirea

Să se prefacă-n scrum,

Tu las-un înger... Doamne

La ușa mea în noapte,

Să mă vegheze-n somn,

Când îmi visez iubirea

Pierdută...nu demult !

Of Doamne...

În gând mă rog eu ție,

Nu-mi spulbera speranța,

Din vis nu mă trezii

Să-mi văd singurătatea,

Mai lasă-mi înc-o zi ,

Mai lasă-mi nostalgia

Și-o clipă...a iubi !


     

Georgian Ionuț Zamfira

 Se lasă seara


Se lasă seara peste trupul nostru

Și tremuri ca un nor ce-și strigă ploaia...

Pe trupul tău încerc să-mi caut rostu'

Și simt cum se cutremură odaia.


În ochii tăi văd numai flăcări ninse,

De-atâtea amintiri sculptate-n ceară.

Așează-te pe brațele-mi întinse,

Cu trupul tău născut din călimară!


Și lasă-mă să îți divulg iubirea,

Ce-o țin ascunsă-n sacul cu cadouri...

Sub piele îmi zâmbește fericirea,

Și-n capul meu sunt urme de ecouri.


E-aprinsă lampa, gândurile-s coapte

Și noaptea-mi pare-o umbră fericită.

În ochii tai cei condamnați la moarte,

Suntem doar noi și-o lume adormită!


Maria Dan

Sfărșit de vară!


Ușor, ușor cad frunze pe la geamuri,

Iar ploile sunt reci pe cerul gri

Și vântul îmbufnat sufla-va ramul

Ce-și unduiește creanga-n nopți târzii.

Nici soarele nu o să-și mai arate

Blajinul chip cu razele fierbinți,

Iar dimineți cu brumă îmbrăcate

Ne-or însoți pe-aleile cuminți.

În jurul nostru vor fi pete de culoare

De roșu, arămiu și galben cald,

Un pictor ce-a scăpat la întâmplare,

Culori ce au parfum de toamnă, azi...

Iar zilele s-or scurge fără noimă

Și nopțile vor crește ne-ncetat,

Dar noi cum facem în oricare toamnă,

Vom plânge melancolic, sacadat.

Și ne vom umple gândul cu-amintire

Și-om regreta tot timpul ce-a trecut,

Ne vom hrăni cu vise și speranțe

Și-om încerca să nu ne dăm bătuți.

Chiar de nu vrem, ne prinde întristarea

Când ceru-și cerne lacrima din nori,

Dar când se-arată-n depărtări blajinul soare

Ne bucurăm, zâmbim din nou și iar sperăm.

                

Iuliana Cozma


 

Florentina Savu

 PE CÂMPIA DE IUBIRE


Pe câmpia de iubire flori și iarbă strălucesc,

Culeg porții de magie viața frumos să-mi trăiesc,

Verde, alb, și bleu, și mov, îmi mângâie cald privirea,

Câmpia este covorul care-mi provoacă uimirea.


Cu sfială calc cu talpa peste așa frumusețe,

Toate florile și iarba mă suportă cu blândețe,

Nu se plâng de vreo durere ci îmi sărută picioare,

Ceru-și trimite seninul cu o dulce de vânt boare,


Să mă alinte divin cu atingeri moi ca-n vis

Adunate cu iubire din Grădini de Paradis.

Îmi îngrop fața în flori, rupte din senin de boltă,

Rochița îmi este bleu și e toată din horbotă:


Floare mândră, fir de iarbă, feliuță de cer sfânt,

Boare caldă și chemare pe-al amintirilor gând,

Mi-e mirosul de fân copt, zâmbetul îmi e ferice,

Strâng la piept buchet de flori ce mi-au devenit amice!

sâmbătă, 29 august 2020

Floarea Duțulescu

SCRIE-MĂ...  EPITET... ÎNTR-UN VIS!


Dă-mi frumusețea zâmbetului magic,

Când îmi șoptești misterios în clipe de iubire,

Pictează-mi cu stele visul meu serafic,

Unde secundele abundă-n fericire!


Pleacă-ți privirea peste ochii mei blânzi,

Cerul albastru pentru noi să suspine,

În zori să înflorim crini roșii plăpânzi,

Petale de lumină să curgă prin mine!


Topește-mă să ard prin sângele-ți crud,

Cu lacrimi de fericire să culeg ce-i al meu,

Scrie-mă... epitet... pe-al trupului nud,

Când pleoapa ne-o mângâie dulce Morfeu!


Fură-mi inima... du-mă în nopțile târzii,

Nesfârșite clipe... o eternitate cu tine,

Cu drag te cuprind, în amurguri de-mi vii,

Te iubesc infinit, căldura în suflet revine!



Ioan Avram

 Călători


Călători prin viața asta,

Iată-ne porniți la drum,

Traseul nu-l știm și basta,

Unde ne grăbim și cum.


Pe poteci sau căi bătute,

Alergăm, privim spre cer,

Avem soarta unei ciute

Apărând al nost ungher.


Drumuri lungi ne stau în cale,

Presărate-n flori și spini,

Mutăm munții mai la vale,

Vâslim ape cu rechini.


Ne urcăm pe piedestale,

Visăm haruri, veșnicii,

Bem din cupe de cristale

Cu speranțe mii și mii.


Drumuri lungi, cărări mai scurte,

Călători pe drumul vieții,

Nici nu știm când au trecut

Zorii blânzi ai dimineții.


Ziua se duce în fugă

Mistuind al vieții pârg,

Vine seara să ne ajungă,

Pornind cu piciorul stâng.


Mai vrem drumul să ne-mbie

Chiar de soarele a apus,

Licări de lumină vie,

Căutăm unde s-au dus.

Mariana Zorița Turda

 Întoarcere în timp


M-au zămislit din lujer de iubire

Erau nebuni și pătimași și tineri

Zburdau desculți prin tainele iubirii

Cu inimile-n palme și-n suflete văpăi

Pentr-un grăunte din clepsidră

Au neglijat voința sorții

Și s-au trezit că suntem trei ...

Dar nu-i așa...El a plecat...

Și dus a fost o viață 

Dar ironia sorții...eram vecini

Ne despărțea o casă...sau două sau poate trei

Nu mai rețin...

Ceea ce țin eu minte era că...

Am rămas doar două ...

Cu tainice și triste amintiri !

Când am crescut...ne întâlneam arareori pe stradă

Și mă privea cu-n aer vinovat

Și-n ochii mei el își vedea privirea

Vedea culoarea cerului de unde am plecat !

Eram a lui și o știa el bine...

Dar lașitatea nu-l lăsa să-mi spună

Nici mâna lui pe creștet să-mi pună-o mângâiere

Deși eram venită din lujer de iubire

Și din a lui plăcere!

Acuma ei nu mai sunt

Că au plecat demult spre stele

Iar eu mă lupt  cu triste întrebări

Cum ar fi fost de-am fi rămas toți trei ?

Anatol Covalli

 ÎNFRUNTARE

*

Copilul care mai zburdă-n mine

zâmbeşte tandru, cu ochi senini

şi c-o iubire ce-mi face bine

din al meu suflet culege crini.

*

Tânărul vesel, plin de speranţe

care sub cnuturi nu a gemut,

din sentimente adună gloanţe

şi răni închide cu un sărut.

*

Bărbatul mândru de-a sa solie

îmi strânge mâna c-un gest firesc

şi-n al meu sânge pacea adie

când parcă aripi din nou îmi cresc.

*

Cel de acuma, uimit  că viaţa

s-a vrut  o clipă, un fulger doar,

zâmbind priveşte destinu-n faţă

spunând : Ce tânăr mă simt şi par !.


Genoveva Geni Iacob

 Ce mai faci ?


Azi am uitat, iubire ...

Să te întreb: Ce mai faci ?

Azi nu -mi găsesc cuvinte spre rostire,

Că ...și de te întreb, oricum tu taci ...


Murim puțin câte puțin în tăcere,

Iubirea ne moare în timp ce privim 

Cum fericirea noastră devine durere 

Și fiecare clipă e haos și chin.


A mai trecut o zi în amorțeală

Și iarăși noaptea vine peste noi,

Și ne găsește luna, iubirea-n leneveală,

Și focul iubirii aproape stins în amândoi.


Stelele de pe cer vor râde astă seară,

Bizară  vor vedea iubirea noastra irosită,

Pe care o aruncăm să o culegem iară,

Ne dezbrăcăm de ea ca de o haină ponosită.


Dezbrăcați și vulnerabili părem în fața sorții,

Fără iubire noi nu mai suntem, nici nu existăm,

Cu învoiala noastră o trecem în pragul morții

Și o vrem înapoi, ca apoi de la capăt s -o luăm.


Îți spun adio, tot mai mereu și mereu 

Și tu îmi faci un semn spre tine cu mâna,

Mă îndepărtezi ca apoi să mă iei la pieptul tău 

Și iar să -mi spui că mă iubești ca-n totdeauna.


Iubirea nu este un târg și nu este un joc,

Noi am făcut din ea o harababură 

Și apoi ne plângem că nu avem noroc,

Căci devenim pustii și triști fără a ei căldură.

.............

Mă întreb ce este cu atâta tăcere ...

Cum de-am uitat să te întreb ce faci ?

Și de ce în suflet simt atâta durere

Când numele îți strig ...și tu taci.


Același sentiment și pe tine te năpădește,

Când eu la rându -mi tac fără motiv,

În iubire se dă tot, dar nimic nu se cerșește,

Poate că ar fi momentul să o uităm definitiv.

.............

Fără mine lumea ta va fi pustie,

Eu fără tine lume nu aș mai avea,

Chiar de nu te întreb, eu îți voi scrie:

Azi ce mai faci, iubirea mea ?



Daniel-Petrișor Dumitru

 ADU-MI-TE APROAPE!


Adu-mi-te... Adu-mi-te aproape,

Minune întrupată, să-mi fii scut!

Sunt trubadurul care nu mai poate

Să îți aștepte ultimul sărut.


Am obosit, cântând prin căi lactee,

Să fiu de zei și îngeri ignorat,

Căci m-am născut spre-a te iubi Femeie...

De-acest păcat nu voi să fiu iertat!


În drumul meu sihastru către cruce

Am fost sortit, Aici, să te-ntâlnesc.

Adu-mi-te cât încă mai pot duce,

Povara unui suflet omenesc.


Căci mai 'naite poate-am fost o floare,

Pe care, sărutând-o, lăcrimai.

Sau poate că am fost privighetoare

Și cântecul din rai îmi ascultai.


Poate cândva ai fost, și tu, o stâncă,

Eu veșnic val care te mângâia.

Sau poate-ai fost prăpastie adâncă

În care-ai strâns toată durerea mea!


Poate ți-am fost, la zi de sărbătoare,

Un dar neprețuit, iar tu - altar.

Sau poate doar o frunză oarecare

Din cel mai maiestos trup de stejar.


Ești, sigur, zămislită din lumină.

Nu vreau să mai rămân un singur gând.

Sau poate amândoi suntem de vină,

Că viețile petrecem rând pe rând.


Te-am regăsit, Acum, în astă lume.

Și-n acest rai, pe globul pământesc

- Unde Destinul ne-a adus anume -

Numai de tine simt că-mi amintesc.


Minune întrupată în Femeie,

Adu-mi-te aproape să-ți fiu scut!

Și tot ce e, ce-a fost ori va să fie,

Să le topim pe toate-ntr-un sărut.

           

       

Mirela Șoimaru

 ANI  GRĂBIȚI


Mă uit la anii mei grăbiți


cum trec...așa rătăcitori,


de parcă-s norii zdrențuiți


de-atâtea ploi și de ninsori!


Mă uit la anii mei grăbiți,


încă prin viață călători...


Se sting încet,se sting trudiți,


de parcă-s roua de pe flori!


Mă uit la anii mei grăbiți


ce par jucați la o ruletă...


Se duc așa de pustiiți,


iar sufletul îi tot regretă! 


Ca steaua care-n cer se stinge,


 ca nori de ploaie risipiți,


așa-mi încremenesc în sânge...


Mă uit la anii mei grăbiți!



Gheorghe Ungureanu

 Și las


Și las să fie viața veșnic unanimă,

Doar boala să difere între noi,

Să construim spitale fără vină

Și deseori iubire pentru doi.


Să rostuim cuvinte pe măsură

Silabisind mereu același dor,

Ca și cum viața ar avea o gură,

Iar sufletul o mână și-un picior.


Să vii cu viața ta, să mă-ntregești,

Cu sufletul să devenim pereche,

Cu doua guri să spui că mă iubești,

Fără să știi, ce clipă e mai veche.


Și las să bată vântul în neștire,

Oricum păcatul nu-mi va fi iertat,

De niciun sfânt, de nicio amăgire,

De când cu toate-n tine m-am mutat.


Mă plimb pe tarmul meu stingher,

Unde nisipul pare ca suspină,

Și vreau să fie veșnic numai cer,

Și vreau să fiu în ochiul tău lumină.


Și las să fie viața ca o mare

Pe care vin corăbii de prin larg,

Cu obosite păsări călătoare,

Ce-și odihnesc tăcerea pe catarg.



Maria Ioana M.

Aș vrea 


Aș vrea să am putere din nou să te iubesc

când frunzele în codru toamna îngălbenesc,

căci nu mai vreau să plâng de dorul tău mereu

tristețea s-o alung cu-n zâmbet când mi-e greu.


Aș vrea să aduc în suflet acel amurg târziu

când toamna așternea încet covoru-i arămiu,

în palmă iar să-mi pui o frunză îngălbenită

privind cu drag la ea să simt că sunt iubită.


Aș vrea în ochii tăi iar să-ți citesc iubirea

tu să mă strângi la piept să simt ce-i fericirea

și-n noaptea cea albastră cu cerul înstelat

să ne împlinim dorințe călcând peste păcat.


Aș vrea să pot din nou ca râuri de lacrimi

ce-au curs neîncetat să le transform în patimi,

privindu-mă să-mi simți dulceața din sărut

să-ți fiu iarăși lumină ca-n clipa de început.


Aș vrea să-ți fiu iubite din nou nemărginirea

să simt în mângâieri cum ne pierdem cu firea,

din frunzele arămii să facem din nou pat

și-n brațe să mă strângi la fel că și altă dat.


Aș vrea să aprind iar focul iubirii ce s-a stins

în noaptea magică și când tristețea ne-a învins,

pe alte drumuri pașii mereu ne-am rătăcit

dar sufletele noastre nu s-au mai regăsit!



Nely Vieru

 Mai lasă-mă să te visez !


Un vis mi se așează din senin

ca un fulg de nea pe-o geană 

încetișor, și lin să mă adoarmă .

Încă sunt treaz , dar mult prea obosit,

gândindu-mă la tine (stea între stele),  

o clipă am ațipit

doar o clipită ,aș fi vrut mai mult...


În vis îmi fredonai ceva plăcut , 

ceva despre iubire , îmi plăcea să te ascult .

Să-mi fii în brațe nu nălucă aș fi vrut .

Să îmi cuprinzi în palme chipul , 

să mă săruti cu șoaptă lină,

în seara asta-n care strălucește luna plină  

și îmi coboară-încet  pe-o rază de lumină 

și mă împresoară și mă soarbe 

cu privirea-ți ascuțită de felină ...


Nu mă trezi acum, mai stai, 

mai lasă-mă să dorm puțin .

În somnul meu să te visez 

și-n visul meu cu îngeri,

sfinți și stele strălucind,

la tine să mă-înclin ,

fecioară cu buze roșii 

înrămată în ramuri de măslin .

Nu coborî din ramă , 

nu mă trezi acum ,

mai stai în visul meu puțin .

                

                                  

                                

Eugenia Mihu

 JERTFA SUFLETELOR PURE


Se-aude vaier greu în munți, e goarna ce răsună

Și-adună vânători vestiți sub corn mijit de lună. 

Sunt veseli și gălăgioși, căci vor jertfi pe-altare

De neputință strigăt mut. Și toți, cu nerăbdare

Se-agită și încarcă puști, pun strategii la cale

Ce vor lăsa, peste vreo zi , în urma lor doar jale.


Vasile și Ion vor fi hăitași și-or să gonească

Vânatul în cătări de glonț. Cosmin o să lovească

Cu plumbul său în frunte, ori în inimă de fiară, 

Căci ”fiară” este, pentru ei, plăpânda căprioară.


Iar alți ortaci, vreo douăzeci, le țin tovărășie

În lupta inegală și, bombându-și cu mândrie

Și pieptul, dar și inima (doar sunt stăpâni pe munte

Și nici un suflet din păduri nu poate să-i înfrunte)

Pornesc, năvalnic, la atac, de parc-ar fi tătarii

Ce cotropesc meleag străin, strunindu-și armăsarii…


Un porc mistreț s-a răzlețit de pui, cătând mâncare, 

Când îi ajunge la urechi lătrat și larmă mare, 

Căci l-au aflat, după miros, și-acuma i-au prins urma,

Dar moartea nu îi e în van, căzând salvează turma…


Un iepuraș abia ieșit de pe sub spini, la soare,

E încolțit din două părți, iar bietele picioare

Nu pot s-alerge cum ar vrea, iar inima lui mică

I se oprește, căci un glonț din pușcă i-o despică.


Un alt tablou sfâșietor apare-acum în cale:

Un cerb, un rege-ncoronat, cu ciuta dumisale

Pășteau alături și priveau ades la puiul care

Se tolănise lângă ei, firavă arătare.


Un bubuit i-a asurzit, iar blânda căprioară

N-a mai schițat măcar un gest. Un murmur de vioară

S-a isprăvit, căci un arcuș sau strunele s-au frânt

Când ciuta a icnit, căzând cu capul în pământ.


Al doilea fulger a țâșnit, venit dintr-o văioagă,

Iar regele privește-n sus și pare că se roagă

Lui Dumnezeu, să-i ia în mâini, să-l apere de rău

Pe cel ce de acu-i orfan, pe drag puiuțul său.


În timp ce cade, secerat, o lacrimă îi pică

Și-un muget tremură prin brazi și cerul îl despică….

………………………………………………..

Vin, tropotind, bocanci slinoși să caute trofeul

În timp ce plouă liniștit și plânge curcubeul.

Conduraru Ioana

 Din mila, Ta


În rugăciune stau gândind,

Că raiul pe acest pământ,

Din dragoste l-ai dăriut 

Nedorind în schimb nimic,

Decât iubire și -adevăr.

Ca eu iubind, mereu să sper,

Că viața e un dar divin 

Cu frumuseți, și mă închin,

Rugându-Te să mai pot fi,

Un gând sublim pentru-o  zi.


Știu...am greșit și tot greșesc 

Chiar dacă vreau să mă opresc 

Spunându-mi: Stai o clipă doar

Și pune totul pe cântar!

Dar o iau de l-anceput

Afundându-mă mai mult,

În sentimente inutile 

Când eu te am Doamne,  pe tine.

Dar Tu, mă lași, mă păsuiești 

Pentru că prea mult îți dorești,

Să-mi dau seama c-am greșit 

Și să revin printr-un cuvânt. 


Venind la Tine, cad și plâng 

Văzând durere pe pământ 

Și-atâta jale-n univers!

Mă iartă Doamne c-am ales,

O altă cale de parcurs 

Când  mereu ți-am promis,

Că fi-voi veșnic o lumină 

În sfânta  Ta mare grădină! 

Timpul nu pot că să-l întorc.

Însă -ți aduc acum  zălog,

Iubirea și o  lumânare 

Pentru daruri și răbdare. 



Gheorghe Ungureanu

 Mă iartă


Tu vino la mine-ntr-o seară

Când umbrele dorm pe pervaz,

Când lampa lumina-și coboară

Pe-un rid înflorit pe obraz.


Trezește pădurea din mine

Și-ncearcă prin ea să te plimbi,

Chiar dacă în noaptea ce vine,

Frunzișul dorești să i-l schimbi.


Dă foc, dă-mi să beau, fă ceva,

Armăsarii gonește-i din sânge,

Să bată prin inima mea

Un dor de potcoava ce plânge.


Din iarba bolnavă de tine,

Crescută sub falnici copaci,

Hrănește-mi și cai, și suspine

Și strigă-mă-ntruna când taci.


Mai adu-mi furtuna să-mi ude,

Pământul în care te cresc

Și lasă-mi speranțele crude

Prin tot ce-ntalnești nefiresc.


Mă iartă, mă ceartă, m-alungă,

Departe de tot ce e rău

Și lasă-mi iubirea să curgă

Năvalnic prin sufletul tău.


Rodica Ochiș

 Dăruire 


Am apărut întâmplător la tine-n gând,

Aș sta o veșnicie dacă s-ar putea

Și tot ce îți dorești să-ți împlinesc pe rând,

Eu n-o să cer nimic din ce nu îmi poți da.

M-aș strecura ușor și în sufletul tău

Să îți alung tristețea, să-l umplu de dor,

Ți-aș presăra în el flori dintr-un curcubeu

Și le-aș uda cu ape limpezi de izvor.

Ți-aș fi aproape în fiecare noapte

Și-aș plânge cu iubire să te împlinesc.

S-ar naște fluturi ce zboară printre șoapte

Și-apoi ne-am pierde-n păcatele lumești.

Aș vrea să mai rămân, tot să îți dăruiesc!

O veșnicie-aș sta, de nu m-ai alunga

Și vei descoperi ce mult eu te iubesc,

Dar n-o să cer nimic din ce nu îmi poți da...



Floarea Dutulescu

 LUMINĂ, ÎNGERII ÎȚI CHEAMĂ!


Mi-e cerul o umbrelă-a veșniciei,

Se-oferă ochilor culoare și lumină,

Cu tot cuprinsul se așterne bucuriei,

Îmi scrie soarele cu raza lui senină.


Prin iarba de mătase pașii se afundă,

Lângă izvor se-opresc pentru o clipă,

Zbor fluturi de lumină peste undă,

Prin rouă-și scutur pudrata lor aripă.


Coboară-n palma zării un infint de raze,

Mă-îmbracă-n lumină din cap până-n picioare,

Sunt prima doamnă a fericitei oaze,

Un flutur mi-este paj pe-un evantai de floare.


În liniștea adâncă o frunză mi se clatină,

Îmi murmură o simfonie-a primăverii,

Cuprind cu ochii cerul, vânturile suspină,

Văd îngeri coborând din Noaptea Învierii.


E totul o icoană pictată de Cel Sfânt,

În apa cristalină izvorul se agită,

Peste prundișuri sare, o umbră luminând,

E clipa mea în trecere spre-o lume fericită.


Își scutur petalele cireșii de sub mal,

Prin păr se împletesc, până la poale îmi cad,

Se oglindește soarele în al apelor val,

Ascult cum îmi înfloresc tăcerile de jad.


Sunt eu, aceeași lumină caut zi de zi,

Simt visele prin mine cum freamătă nespus,

Din fragedul miracol nu vreau a mă trezi,

Splendoarea visului tot trupul mi-a supus.


Lumină, cheamă-ți îngerii aici, aproape,

În locul unde pictează Însuși Dumnezeu,

Lângă izvorul liniștii să mă îngroape,

Sub aripi de lumină să rătăcesc mereu!


Florentina Savu

 PUNTE ÎNTRE VIRGULĂ ȘI PUNCT


Uneori am impresia că sunt o virgulă pe scena vieții

Din când în când, că sunt un punct...

Poate ar fi mai nimerit să fiu o combinație

Din toate semnele de punctuație 

Și să pot respira prin fiecare pauză

Așternută pe secunda timpului...


Totuși, virgula este prea importantă,

Mă pot eu cu ea compara?

Punctul, după cum se știe,

Marchează sfârșitul, finitul a toate și-a tot...

Între continuare și finit

Ultimul parcă mi se potivește mai mult...


Virgulă dac-aș fi, ar urma o înșiruire 

De lupte și visuri, de mărețe  iubiri și succese.

Dar punct? Punct dacă aș fi,

Adio și visuri, și doruri, speranțe, iubiri...

Orice drum ar fi încheiat,

Și, la fel, orice semn de viață plăpândă!


Oare, să fiu punct și virgulă?

Să fiu o punte între cele două?

O speranță prin tușul punctului?

O continuare a virgulei într-un zbor de porumbel alb?

Cred că ar fi de preferat...

Nu aș putea fi o virgulă,

Nu mă pot considera importantă ca ea,


Nu pot fi nici punct,

Poate mai am de scris

File de viață, amară sau dulce,

Așa cum Domnul din cer

Pentru mine o vrea...

Hai să fiu mai bine,

O punte între virgulă și punct,

Să fiu importantă măcar pentru mine

Și pentru cei, puțini, care mă mai iubesc!


Când virgula se va scutura,

Va rămâne doar punctul

Și abia atunci el va marca de-adevăratelea,

Pentru totdeauna, sfârșitul!

vineri, 28 august 2020

Cătalin Iancu

Să ne iubim 


Să ne iubim ca-n cea din urmă zi

A existenței noastre pe pământ ,

Căci mâine nu se știe ce va fi,

Vom fi poveste scrisă-ntr-un cuvânt. 


Să ne iubim căci timpul nu așteaptă ,

În viață iute se face târziu ,

Urcăm către apus ,treaptă cu treaptă ,

Spre cerul nopții rece și pustiu. 


Să ne iubim cât mai avem dorință 

Și mai avem în ochi sclipirea vie,

Să ne iubim cât este cu putință 

Și mai avem în suflet bucurie. 


Să ne iubim acum ca niciodată 

Ascunși de ochii lumii curioși 

Să ne iubim sub bolta înstelată 

Să ne iubim ca doi nebuni frumoși. 


                                      

                                   

Ina Dumitrescu

Gândul unui suflet


Mă descalț de alge verzi ce-mi încolăcesc genunchii,

Mă dezbrac de unda mării și nisipul îl respir

Nu mai simt mireasma verii ce-mi împrospătă rărunchii,

Simt doar dor de depărtare și un gust greu de pelin.


Vise triste, netrăite, le arunc în valuri mute

Nu le mai doresc parfumul ce ma-mbrobodit parșiv,

Altor muze  fără vise ce vor doruri prefăcute

Le ofer locul de cinste, ce un timp mi-a fost sortit.


Azi vreau liniște și soare, gleznele să-mi oblojesc,

Să mă ningă pe la tâmple, ploi de tainice clepsidre

Și să cânt cât pot de tare, cu norii să mă contopesc,

Zeii să-mi zâmbească tainic, printre clipele aride.


Ochii, candide săgeți să străpungă ziduri reci

Ce le-am ridicat pierdută în dezamăgiri ploioase,

Doar lumina să pătrundă printre găurile seci

Și văpaia ei aprinsă doar de stele praf să lase.


Ion Cristea

Am încercat..


Am încetat să bat la poarta ta,

De azi, nici glasul nu-mi vei auzi,

Nici dorul nu te va chema,

Și nici in gând nu-mi vei mai fi.


Am incercat să-ți spun de-atâtea ori,

Că singura pe care o iubesc, ești tu!

Dar nu m-ai înțeles, și deseori,

În gândul tău răspunsul, era nu!


În ochii tăi, văd urme de-ndoială,

Îmi pare rău, că repede-ai ales. 

Îți respect dorința și cad la învoială,

Dar întristat, căci tu n-ai înțeles. 


Dragu-mi e de tine, până oi muri,

Prin ochii tăi, simțeam că văd lumina!

Voi fi aici mereu, de tu îți vei dori, 

Căci de-acum, nu eu port toată vina.


Voi sta în umbra ta, o lungă perioadă,

Tot rătăcind pe maluri călcând pe mărăcini.

Unde un vis frumos, s-a împlinit odată,

Și am cules iubirea, din toți acei ciulini. 

Gheorghe Ungureanu

Ai pus în mine timp,...


În mintea mea mă-ntreb de unde vii

Și cum de-mi stăpânești și visul și pustiul

Când sunt prin univers atâtea galaxii,

Iar pe pământ sunt eu, și ultimul, și-ntâiul?


Cum ai putut să mă răpești din mine,

Să-mi duci singurătatea în altă parte

Și m-ai făcut să fiu, iubire pentru tine

Ca să mă poți citi mai bine ca pe-o carte?


Ai pus în mine timp, trăire și visare

Și dincolo de toate ai pus ce e mai sfânt,

Iubirea ta divină prin tot ce-a fost uitare

Și m-ai legat de viață, de tine, de cuvânt.


Mi-ai transformat destinul așa cum tu ai vrut,

Făcându-mă să cred in Dumnezeu și-n zei,

Tu m-ai făcut să fiu, din nou un început

Și te-ai oprit din drum, alături să mă iei.


De-acum întreaga viață doar ție îți e dată

Învață-mă s-o port ca floarea la rever,

Și n-am să-ți fiu povară alături niciodată,

Doar să mă ții aproape, atâta vreau să-ți cer.



Oanca Aurelia

 UNDE-I  POPORUL  MEU


Cu straiul negru sufletul se-mbracă, 

Durerea strigă după ajutor, 

Dar în pustiu mai strigă, e săracă,

O, biată țară! Rănile te dor.


Atâta răutate și cruzime, 

În sufletele noastre s-a ascuns, 

Bolnavi de viruși și bacterii fine, 

Ce toată omenirea au străpuns.


Pentru acei care-și iubesc azi țara, 

Rușinea este tainicul veșmânt, 

Te încolțește cu furie fiara

Ascunsă sub un mârșav jurământ.


Nu se mai văd ale iubirii roade, 

Chiar dacă stau îngenunchiați în rugi, 

Sub măștile hidoase duc „Podoabe”

De prefăcuți perfizi, de negre slugi.


Unde-i poporul meu unit în toate,

Și cu speranțe sfinte-n Dumnezeu?

Azi, banul este sufletul ce poate

Să îi înalțe spre adâncul hău!


Anatoli Covalli

 AI  FOST  UN DAR

*

Poate că dacă nu veneam

pe-acest pământ, îmi părea rău

că n-aș mai fi atins un ram

din crângul tău

*

și nici izvoarele-ți zglobii

nu le-aș fi auzit vibrând

nemuritoare armonii

în al meu gând.

*

Sunt fericit că-al meu destin,

atât de simplu și firesc,

a hotărât aici să vin

să te-ntâlnesc.

*

Ai fost un dar. Dar minunat

când prea iubitul Dumnezeu

zâmbind a binecuvântat

sufletul meu.

*

Tu ai fost tot ce mi-am dorit,

ce am visat în veșnicii,

când nu speram că în sfîrșit

te voi găsi.

*

Că îmi voi face sanctuar

din sufletu-ți de farmec plin,

ca la superbul tău altar

să mă închin.

Ștefania Burnea

 SUI, DORINȚĂ!


Sui, dorință-n veșnicie,

ia cu tine-atât cât poți,

rupe teama de iubire,

rupe gându-n care-noți,

spintecă magia nopții, 

strânge lacrima-n călcâie, 

ia cu tine fir de iarbă,

nu cucută amăruie!

Sui, dorință, sui cu clipa,

leagă-te de Carul Mare

să colinzi cerul cu stele,

să te-aprinzi ziua în soare,

pân-a fi noaptea să-mi fie 

valsul nunții-n veșnicie,

pân-a fi dalbă cărare,

cer albastru la culoare!

Nu alege să-ți vinzi dorul,

nu-l înstrăina fugind,

el cu tine să-și ia zborul,

sus să cânte un colind!

Nu te vinde clipei care 

azi ți-aduce ghiocei, 

caută în Ursa Mare 

steaua șoaptelor pe-alei

și, din lutu-n care zaci,

fă-te iederă spre înalt

și, privind la Cel de Sus,

să trăiești tot ce-ai visat. 

Iar, de-ajungi la Împărăție,

pleacă fruntea și așteaptă,

roagă-te iertat să-ți fie 

și suspinul și plăcerea 

rătăcirile din noapte,

mărul dulce al iubirii 

și visările deșarte!


Draga Ioan

Poezie pentru copii

SONATĂ PE LAC...


Într-o minunată seară

Liniștită și frumoasă,

În ore târzii de vară

Toată lumea e voioasă.


Gâștele pe lac se-adună,

Vor să cânte o sonată,

Iar apoi sub clar de lună

Un pelican se arată.


Vrea să fie dirijorul

Dar în seamă nu-i luat,

Dacă n-a primit onorul

Cu tristețe a plecat.


Vin și două turturele,

Se opresc din zborul lor

Vor să audă și ele,

Tot cântecul gâștelor.


Iar din papura cea verde

Apare-o rață voioasă  

E vesela si ea crede,

Că e foarte generoasă.


Tot mereu organizează

Concerte sub cer senin,

Licurici ușor valsează

Cerul de lumină-i plin.


Se alătură pe maluri

Greieri cu a lor viori

Și începe printre valuri,

O sonată până-n zori.


Autor Ioan Draga

Draga Ioan

 CURCUBEU DE VISE...


Am așezat pe-o floare un zâmbet de iubire,

Pe ale ei petale povestea ta am scris

Am ancorat o clipă pe țărm de fericire

Să te găsesc pe tine la margine de vis.


Am adunat în suflet motiv de bucurie,

Alese sentimente și un mărgăritar

Așez în vers cuvinte și scriu o reverie

Să te fac fericită ți le voi da în dar.


Grădina ta e plină de rouă și splendoare,

În ea se oglindește privirea ta de stea

Ești curcubeu de vise și dai vieții culoare

Și după lunga noapte ești dimineața mea.


Aleg să merg cu tine oriunde-n văi departe,

Cu tine împreună mereu voi înflori,

Cât timp este iubire nimic nu ne desparte,

Iar soarele speranței mereu va răsări.


Ștefania Burnea

 Învingătoare?...


    Nu o văzusem de multă vreme pe Mariana. Mereu mă gândeam la părinții ei când o întâlneam...O poveste de viață pe care mulți o vom ține minte. O familie ce-și încheiase prea devreme socotelile cu toți și toate. Niciodată „nu se spovedeau de trai greu”, cum le plăcea să spună. Zilnic unul în fața celuilalt femeia și bărbatul cutreierau satul în căutare de muncă. Copii mulți, bani puțini...Oamenii căutau, dar uneori zadarnic... La un moment dat, parcă sătui de toate, au capitulat și puținul pe care-l mai câștigau îl dau pe băutură. Până într-o noapte când „supărați” cei doi au rupt-o definitiv cu viața, unul mort, celalalt ispășindu-și pedeapsa și-a găsit sfârșitul răpus de boală. Ai nimănui, copiii au gustat mirajul vieții dintr-o casă de copii, unii mai bine, alții mai puțin bine...

   -Copii făcuți la beție! mai spunea câte unul venind vorba de numărul lor și handicapul câte unuia dintre ei.

    Reveniți mai târziu în sat, și-au găsit rostul care cum a putut. Unul singur a pierit într-un accident de mașină, ceilalți s-au răspândit care pe unde prin lume.

   Mariana și Vasile au rămas în sat. Ea și-a întemeiat o familie, dar, cu handicapul pe care îl are din naștere, mintea îi merge mai greu. Vasile aceeași poveste, „om cu minte puțină”, cum îl cataloghează sătenii. Singur, băiatul locuiește într-o baracă și trăiește din mila oamenilor.

    Pe Mariana Bunul Dumnezeu a dăruit-o cu mai mulți copii, pe care „Protecția” ( cum mărturisește ea gânditoare) i-a dus „să le fie bine”. Pe una dintre fete a ținut-o lângă ea. De mică fetița s-a arătat a fi deosebită. Avea un bun simț și o sfială anume în comportament. A învățat singură ce înseamnă să lupte pentru a-i fi bine. Viața a dus-o lângă copii cu care îi plăcea să se joace, dar care la început o ocoleau. I-a trebuit ceva timp până să și-i apropie pe toți și mai târziu, la grădiniță, ei îi dădeau cu plăcere o bucățică din  mâncarea lor pentru că, de cele mai multe ori, ea se furișa de acasă în locul unde învăța să vorbească frumos și afla primele bucurii ale vieții ei de copil. Deșteptată oarecum din inconștiența ei de mamă de către vecini, Mariana a început să aibă mai mult grijă de fată, mai ales că aflase ce „cap” are Adela. Era bucuroasă să o știe jumate de zi la grădiniță și apoi la școală. Nu avea putere s-o controleze, dar fata supusă și inteligentă avea să devină în curând un model pentru mulți copii. Nu trăise niciodată bucuria unui cămin cu de toate, casă, masă, jucării, calculator, tabletă, televizor, pat curat, dar, atunci când le vedea fie la o vecină, fie la un coleg sau mai târziu la „doamna” ce-o lua acasă să-i dea câte ceva, exclama doar pentru ea:

   -De ce nu pot avea și eu? Mă voi lupta să am!...

    Și mama care o auzea credea că fata visează, vorbește cu lumea ei sau cine mai știe ce-și închipuie. Mariana trăia și trăiește din mila oamenilor. Anii au trecut peste ea și acum mai are un băiat de vreo 5 ani pe care-l poartă cu ea peste tot. Bărbatul este străin de multe și el, cu mintea ușor dusă, muncește pe unde poate...Sătenii s-au obișnuit ca la sărbători Mariana să le bată în poartă să ceară de pomană și să o privească cum duce cu ea două sacoșe pline și băiatul atârnat de una dintre ele. Încă nu realizează că Adela, fata ei are alte preocupări, este în atenția oamenilor care o vorbesc frumos. Descoperită de un antrenor de atletism. fata a fost sfătuită să-și valorifice potențialul pe care îl are ca sportiv și iat-o azi campioană națională. Bărbatului nu i-a fost greu s-o aducă pe Adela lângă cele două fiice ale sale când aceasta a fost victima unui vecin rău intenționat ce a lovit-o cu cuțitul și-a scăpat cu greu dintr-o lungă spitalizare. Citise în ambiția fetei și în potențialul ei un viitor de care și el își lega numele. 

   Fata este călătoare mereu între școală, sala de antrenament, concursuri și casa sărăcăcioasă din chirpici, o adevărată ruină fără curent electric, cu o famile străină de preocupările ei. Are puterea să creadă în ea, să știe că este o luptătoare și de fiecare dată nu se rușinează să-și afișeze originea și cu mândrie recunoaște: „ Sportul mi-a schimbat destinul!”, dar la cei 16 ani încă mai are de îndurat sărăcia și handicapul părinților ei ce nu pot trăi pe deplin bucuriile luptelor cu viața câștigate de fată...



Andrada Ilie

 Te-aș zămisli


Te-aș zămisli din țărână

Dacă n-ai fi fost și n-ai fi,

M-aș transforma în înger, lună,

Doar să te pot însufleți!


Te-aș sculpta pe stânca din munți,

Ți-aș pune-n piept inima mea

Să nu poți vreodat' să mă uiți,

Cât ești și cât este lumea!


Te-aș picta pe luciul mării

Să zâmbești și prin furtună,

Să porți soarele prin toți porii

Și să mă ții veșnic de mână!


Dar sunt doar om și ce pot face,

Este doar să îți fac altar

În inima-mi ce-n piept îmi zace,

De-o iubire de foc, de jar!


 

Cristina Ghindar Greuruș

 M-am luat la-ntrecere


M-am luat la-ntrecere cu vântul,

Cu razele de soare uneori,

Am alergat să-mi prind din urmă gândul

Și-am stat sub roua ce-a căzut în zori.


M-am luat la-ntrecere cu ploaia

Ce cade pe pământ nestingherită

Și am lăsat în urmă vâlvătaia

Ce s-a aprins din inima-mi rănită.


La-ntrecere eu m-am luat cu visul

Ce s-a pierdut în noapte deseori.

Te-am întâlnit și am crezut că paradisul

E-un loc plin de speranță și culori.


Am încercat să mă măsor  cu teama

Ce m-a făcut să mă-nfior neîncetat.

M-am luat la-ntrecere și mi-am dat seama

Că de am vrut, din gheara ei am evadat.


M-am luat la-ntrecere cu norii

Ce-au stors în mine ploi de-atâtea ori.

Plângând, am lunecat pe strunele viorii

Și-am mânuit arcușul unei noi viori.


M-am luat la-ntrecere cu marea

Ce-a colindat pământu-n lung și-n lat.

Cu valurile tulburi și cu zarea

M-am luat la-ntrecere, și-am câștigat.


Să mă întrec, am încercat , cu viața

Sperând ca soarta s-o înving voi reuși.

Dar, din păcate, am rămas doar cu speranța.

Oricât am vrea, în mâna sorții noi vom fi.



Ina Dumitrescu

 Amurg


Roșul amurgului blând se transformă treptat

Într-un tremur palid de lumină obscură 

Umbra papurei verzi se preface curat

Și suav și  incet într-o noapte cu  lună. 


Mă așez printre fire de iarbă fierbinte,

Genunchii mi-i prind intre brațe si-i strâng 

Privesc cu nesaț către  luna cuminte

Îi zâmbesc și îi cânt, începând să m-alint.


Printre stele se face un drum  arcuit,

Luceafarul curge pe el cu privirea pierdută 

Căutând către dragul, anostul pământ 

O iubire ce-a ars in tristețe tăcută .


Mă-nvăluie-amurgul in culori pastelate,

Si greierii cântă  lângă  mine cu sârg 

Vise dragi se așază printre gânduri  uitate

Și m-adorm surâzând in sălbaticul crâng.

Doina Cărpinișan

Poezie pentru copii scrisă-n grai bănățean 

 

Copilăria de altădată 


Într-o zi,de dimineaţă,

 lângă -o casa cu fâneaţă

 cu miros de mir,de nard,

 cocoșu,căţărat pe-un gard

 cânta ţanţoş cu alții-n cor,

 o arie pe limba lor..

 

 Noi dormeam în pat cu ghije

 făra mofturi sau vreo grijje,

 ne sculam şi-o luăm hai-hui

 urmând umbra soarelui,

 ne jucam cu câini şi mâţe

 cu  picioarele desculţe.

 

 De cu zori aveam o treabă

 şi ne fofilam ,în grabă,

 ne ungeam pita cu pigmez,

 fără de coaja, numai miez,

 spărgeam o mână de nuci

 lângă bulz şi mere dulci.

 

 Ne făceam veacul sub prun

 tăind crengutele de-alun,

 din porumbul cu pănusă

 făceam forme de păpuşă

 şi dacă întreceam măsura,

 ocoleam în fugă şura..

 

 Într-un ciubăr,ori în copaie,

 pline cu apă de ploaie,

 ne spălam venind de-afară

 şi plângeam.. de ce e sară,

 mama-n colţ,de după ușă

 ne arăta o nuieluşe.

 

 Azi mă-ntreb cu nostalgie

 unde eşti copilărie?

Florentina Savu

 MI-AM ÎNCHIS...


Mi-am închis iubirea toată, cu grijă, într-un borcan

Și am conservat-o bine, pentru o sută de ani,

Gust din ea mai rar, atentă să nu depășesc măsură,

Cam o dată la un an și nu mai mult de o gură

Și-apoi pun capacul bine, ca să nu se altereze

Și îmi făuresc din gânduri și poduri, și metereze.

Nu-s deloc pretențioasă și îmi ajunge și-atât,

O lingură rasă-mi este, timp de un an, ca un scut!


Din borcanu-mi de iubire nimănui nu pot să dau

Fiindcă doar din conținutu-i zilnic energii îmi iau,

N-aș vrea gustul de iubire vre(odată) să mi-l pierd,

În iluzia-i frumoasă eu întruna pot să cred!

În cămara mea de dor mai am și-un borcan cu vise,

Le iau noaptea la culcare că mi-au fost cândva promise,

Mi le-așez pe perna albă și treptat în minte-mi intră

Și cu toate, dar cu toate, Domnul mă binecuvântă!


De pe cerul nopții luna, cu iubire, mă privește

Și-mi sărută gene ude, și visuri îmi ocrotește,

În zori de zi soarele, cu lumina lui, m-alintă

Și cu dragoste la mine, zilnic, tot timpul se uită;

Iubirea și visele îmi fac viața mai plăcută,

Ele, pe parcursul vieții, când îmi e greu, mă ajută.

Conservarea lor nu este, vă asigur, prea greoaie,

Fericirea e totală, nicidecum un foc de paie!

Conduraru Ioana

 Rochia albă de mireasă


Pe cărarea  fericirii,

Pașii ni s-au întâlnit

Și atunci, toți trandafirii

Pentru noi au înflorit. 

Te priveam încremenită, 

Și nu îmi venea a crede

Că iubirea neștiută, 

S-a ivit pe îndelete!


Mi-ai zâmbit, și cu privirea,

La un vals m-ai invitat 

Încânt însăși fericirea,  

Sufletul mi-a inundat. 

Mai târziu când la ferestră, 

Luna,  candelă ardea,

Mi-ai dat rochia de mireasă 

Întrebând: Vrei să fii soția mea?


Se-nvârtea întreg pământul,

Harfa se-auzea în cer

Nu știam să-ți dau cuvântul.

Mă pierdeam într-un mister. 

Și de atunci port cu mine,

Rochia albă de mireasă

Căci din clipele  senine,

Construitu -ne-am o  casă. 



Rodica Ochiș

 Frământări


Am întrebat în zori de zi

Marea cu-albastru-i nesfârșit,

De ce-mi sunt clipele pustii

Când dorul tău m-a copleșit?


De ce mă arde-așa de rău,

Când zorile visul îmi fură

Și vor să uit de gândul meu

Când te iubesc peste măsură?


Mi-atât de dor de dorul tău!

Adun doar șoaptele din vânt

Să nu mă mai afund în hău,

Să mă anin de-al tău cuvânt.


Și voi ruga un val de mare

Să-ți picure din spuma lui,

Pe-obrazul drept o sărutare

Să simți durerea dorului.


Am să presar un praf de stele

Pe geana clipelor târzii,

Esența dorurilor mele

Să-ți umple nopțile pustii.


Daniel Leonard Moraru

 .   Fericire... Nefericire...


   Am citit mai multe articole despre fericire și nefericire și am ajuns la concluzia că prea puțini înțeleg aceste stări și fac confuzii comparând fericirea cu anumite stări de moment pline de adrenalină. Total greșit. 

   Fericirea nu e o emoție de o clipă sau o stare de bine de câteva ore sau zile. 

   Nu există "clipe fericite", ci doar bucurii de moment. 

   Fericirea e o stare de fapt cu caracter de lungă durată... Luni, ani, zeci de ani sau tot restul vieții. 

   Fericirea ca și nefericirea sunt fundamentele pe care vin emoțiile produse de diferite evenimente din viața ta și în funcție de cât ești de fericit sau nefericit acele evenimente le vei resimți mai plăcut sau mai puțin plăcut. 

   Exemplu ;

   Ești într-o relație care merge foarte bine, vă iubiți, vă arătați iubirea reciproc mereu, sunteți umăr la umăr când apar obstacole și orice moment frumos din viața voastră este când sunteți împreună... Atunci o floare nu va reprezenta doar frumusețea florii ci va fi iubire. O vorbă urâtă despre tine nu te va afecta prea tare pentru că știi că pentru cineva ești frumoasă întotdeauna și te apreciază la adevărata ta valoare. Un obstacol nu va mai fi greu de trecut pentru că știi că este cineva lângă tine care va depune cel puțin același efort pentru a-l depăși... Asta înseamnă că ești fericită... 

   Dacă în schimb ești într-o relație proastă în care ești practic singur și nu simți iubire... Atunci o floare va fi doar o floare și dorința ta de a fi apreciată rămasă fără răspuns... O vorbă urâtă te va afecta pentru că nu e cineva în a cărui privire să vezi toată dragostea pe care ți-o oferă și toată frumusețea ta... Un obstacol îți va părea greu de trecut știind că ești singură în fața lui...

   E doar un exemplu. Fericirea e o stare. Nu confundați fericirea cu bucuriile intense sau mai puțin intense de o clipă, ore sau zile. 

   Pentru a fi fericiți trebuie să știm mai întâi ce este fericirea... Alegeți să fiți fericiți...

      din volumul în lucru, "Drumul spre fericire"

Anatol Covalli

 ÎN  NEMĂRGINIT

*

În nemărginit

viața-am s-o continui

mult mai fericit,

fără să mă chinui.

*

Tot ce aici las

o trecere este,

un plăcut popas,

într-un vis poveste.

*

Am venit din har

și mă-ntorc într-însul,

lăsîndu-vă-n dar

o parte din dânsul.

*

Știu că-n Univers,

cât va fi să fie,

voi trăi prin vers

altă poezie.

*

Până-o să mă-ntorc

altul, dar asemeni,

cântece să torc

unor altor semeni.

Ana Văcărașu

 PORCUL (povestire scurtă, publicată în cartea de poezii și povestiri "Țipătul cocorului", a cărei lansare a avut loc anul trecut, în satul meu natal).

                                                             

     Pe la vreo trei noaptea, Petru visa ceva cât se poate de straniu: în fața ochilor săi vedea o turmă de porci zburători care treceau pe deasupra casei sale. Ce era și mai ciudat, era că animalele zburau foarte aproape de el și abia dacă îl băgau în seamă.

Câte un godac întorcea capul privindu-l sfidător, alții îl atingeau cu aripile, îndemnându-l parcă să se încorporeze în turmă. Simți impulsul de a-i da o lovitură de picior unuia care părea să fie masculul dominant și îi râdea în față, cu râtul încă murdar de lături și picioarele pline de bălegar. 

        Însă doar ce încercă s-o facă și își dădu seama că și el avea picioare de porc, acolo unde înainte erau picioarele lui cele de toate zilele. Iar de o parte și de alta a pieptului, pe laterale, văzu că îi crescuseră aripi ca de libelulă. Erau fine și transparente, străbătute de rețele de vene albăstrui ca și cum ar fi avut sânge nobil, și care deveneau din ce în ce mai subțiri, pe măsură ce se îndepărtau spre vârful aripilor.

Atunci înțelese că și el era un porc zburător și din cauza asta vedea de sus acoperișul casei sale. Începu să râdă fiindcă i se părea comic să se mențină în aer doar cu forța acelor aripi atât de fine.

Însă rămase și mai uimit, când din gură îi ieși un grohăit porcin în locul râsului său obișnuit. Apoi, în timp ce se uita la o scroafă durdulie, cu două țâțe situate în partea din față a burții, ca la femela de elefant, și care zbura pe aproape făcându-i cu ochiul, simți că-l trăgea cineva de coadă. Îi scutura corpul cu așa putere, că îi tremura până și slănina care îi ținea de cald la burtă. 

Petru se trezi speriat și atunci înțelese că scuturătura se datora faptului că trăgea cineva de el, încercând să-l trezească la realitate.

        —Cumătre, scoală-te un pic și ajută-mi să urc un porc în căruță, că doar cu nevastă-mea nu prea pot! —îi zise cel care îl trăsese de coadă.

        Petru abia deschise ochii să vadă dacă îl cunoștea sau nu pe cumătru. Ieși din casă în urma lui, traversară curtea și când ajunseră în drum, văzu căruța în semiîntunericul nopții, cu doi cai înhămați la ea și plină cu paie în partea din spate.

Alături, femeia cumătrului, înaltă, voinică, abia susținând cu mâinile o funie de care trăgea un porc mare, cu picioarele legate și cu burta în sus. 

        —Hai, bre omule, dă-mi o mână de ajutor să-l urc în căruță —insistă cumătrul.

Petru se îndoi de șale, apucă strâns de picioarele din spate ale porcului, iar ceilalți doi, din partea cealaltă. Animalul se zbătea, însă fără a face prea mult zgomot, fiindcă avea botul legat cu aceeași funie care îi strângea gâtlejul.

O ușoară balansare în aer și porcul ajunse sus, pe paiele din căruță. Petru le ajută apoi să lege funia de lateralele coșului căruței, ca să nu scape animalul. Cumătrul se urcă repede pe capră împreună cu femeia, îi mulțumiră amândoi pentru ajutor, caii porniră în forță, iar căruța se puse în mișcare și dispăru cât ai clipi. 

        Petru își șterse mâinile de pijama, intră în casă și se băgă din nou în pat. Adormi imediat și se trezi câteva ore mai târziu, la cântatul cocoșului.

După ce dădu de mâncare la găini, se opri în loc gândindu-se la visul din noaptea aceea. Se întoarse să ia o găleată de grăunțe, apoi se duse la coteț. Deschise portița și rămase privind în gol. Porcul lui dispăruse.

  (de Ana Văcărașu)

joi, 27 august 2020

Conduraru Ioana

 În gândul meu


Tu, în gândul meu, coboară-ncet, 

Nu-l  deranja  cu lacrimi. 

Mai bine scrie-mi un sonet 

Despre iubiri și patimi. 

Nu m-alunga cu un suspin,

Nu-mi lua fericirea  

De-a regăsi floarea de crin

Când îți cobori privirea! 

E seară iar pe calea mea 

Și vântul încet bate, 

Eu doresc ca palma ta 

Să-mi fie mai aproape.

Un fir de dor îl simt vibrând 

Prin  inima tăcută 

Cum vrea tribut pe rând, pe rând 

Și-un cântec din lăută. 

Noapte să ne fie iar,

Un vis neîntrerupt

Să nu mai știu, să n-am habar 

Ce cândva m-a durut. 



Cătălin Iancu

 Sunt condamnat


Sunt condamnat să te iubesc, femeie, 

În fiecare zi, în orice clipă, 

M-ai fulgerat cu-a ochilor scânteie,

M-am lăsat dus pe-a dragostei aripă. 


Sentința a rămas definitivă 

Oricât am încercat să cer clemență, 

Am stat degeaba în expectativă,

Negând a inimii efervescență. 


Am încercat să fiu indiferent, 

Am tot sperat să nu cad în ispită, 

Tu m-ai privit în suflet,  insistent, 

Și m-ai făcut șah mat într-o clipită. 


Mi-ai nimicit întreaga apărare 

Și steagul alb l-am ridicat,  spășit, 

Cu glas încet ți-am cerut îndurare, 

Că m-am lăsat, prea iute, cucerit. 


Să fiu cu tine, soart-aşa a vrut, 

Sâ fiu, de-acum, umilul tău supus, 

Să uit tot ce înseamnă-al meu trecut, 

Să fiu cu tine până la apus. 


                                     

                                

Florentina Savu

 LA FEREASTRA TIMPULUI


La fereastra mea cea dragă

Am lăsat o amintire

Și-am plecat în lumea largă

Ca să-mi caut fericire,


Aveam ochii visători,

Gândurile-mi erau crini,

Speranțele toate flori

Dintre cele fără spini.


Am plecat din locuri dragi

Să îmi fac un viitor

Dar e greu să găsești fragi

Când nu ai un ajutor,


Am cules doar ce-am putut,

Când fragi dulci și când urzici,

M-am luptat cu dor durut

Până am ajuns aici...


În fereastra mea din vis

Nu-s părinți și nici bunici,

S-au dus în etern abis

Dorul meu îi țepi de-arici!


Primăvara, vara toată

Au trecut ca o părere

Și-a venit toamna bogată,

S-au stins doruri și durere,


În a timpului fereastră

Vor sta amintiri mereu,

Chiar și după iarna noastră

Dar, până atunci, e greu,


Voalul vieții flutură

Peste noi cu bătrânețe,

Toamna-ncet ne scutură

Anii dragi de tinerețe!

Rodica Ochiș

 Reflectare


Mă uit la tine azi, frumoasă mare

Și mă întreb cine te-a întristat,

De-ai adunat în lacrimile tale

Atâta sare ș-un dor nemăsurat?


Ce foc nebun inima îți cuprinde

Și valurile nu îl pot opri?

Îți mistuie ființa când se-ntinde

Până-n adâncuri, el te va răni.


Te-a învelit apoi un vânt de seară

Și ți-a adus în suflet frenezie,

Credeai că-ți va aduce-o primăvară,

Dar a plecat și ai rămas pustie. 


Și noptile pe unde te-au purtat,

De ți-au lăsat doar vise fără casă?

Apoi s-au stins în zori și au plecat

Și malurile tot mai greu te-apasă.


În altă zi, un dor înrourat

Dansa cu tine până în asfințit,

Dar a venit o toamnă și-a plecat

Și frigul unda ți-a încărunțit.


Privesc la tine ca într-o oglindă

Și simt că astăzi sunt și eu o mare,

Iar ochii mei albaștri îi inundă

O lacrimă, ce are gust de sare.



Draga Ioan

 CIOCĂNITOAREA...

Poezii pentru copii! 


Corpul suplu și cucernic

Pe copac stă arcuit,

Un cap mare, cioc puternic

Drept și conic construit.


Cioc, cioc, cioc, ecoul tare

Se aude în pădure,

Ursul speriat tresare

Când mănâncă fragi și mure.


Ce se-aude, ce se-aude

Dimineața pe răcoare?

Printre frunze se ascunde

Frumoasa ciocănitoare.


Florentina Savu

 LASĂ-MI DOAMNE


Te rog Doamne, lasă-mi visul să se nască sănătos,

Să-l strâng în brațele-mi calde ca pe un copil frumos,

Să-l înalț ca pe-un voinic apărut de prin poveste,

Să-mi fie privirea dulce cât alăturea îmi este!


Lasă-mi Doamne primăvara să mă mângăie sublim,

Lasă-mă să simt cum eu și cu ea întinerim,

Lasă-mă să simt iubirea cu toți porii și-ntreg trupul,

Cu ea să sfredelesc cerul și desigur și pământul!


Lasă-mă să fiu acasă, și în cer și pe pământ,

Să am case de iubire și un leagăn de flori sfânt,

Să mă dau în el zburând peste pod de aer dulce

Care cu magia-i sfântă unde mi-e drag m-o conduce!


Lasă-mi Doamne vara toată să mă plimb prin ea regină,

Să zbor din floare în floare precum zboară o albină, 

Să-i culeg nectarul tot și din el să-mi fac provizii,

Să-mi umplu cămara vieții cu dulcețuri și ambrozii!


Lasă-mi Doamne toamna mândră să-mi hrănească fericirea,

Să-și reverse peste mine cu bogăție iubirea,

Să-mi aștearnă-n suflet doruri și

covoare de frumos,

Să mă poarte printr-o lume de-adevăr și de duios!


Și de-o fi să-mi aduci iarna, te rog adu-mi-o cu milă,

Să nu faci din mine Doamne o bătrânică senilă,

Să mă porți cu demnitate spre cel mai de sus castel

Și eu să îți devin Sfinte, cel mai bun învățăcel!

Draga Ioan

 FULGI DE DOR...


Înfiorat de umbrele reci ale nopții

Caut un drum să împletesc durerea,

Născută din flori și stropită cu mir

În adâncul din sufletul meu.


Cu gândul la tine închid ochii

Și îți șoptesc numele, iar privirea

Te caută pe cărările azurului

Să înflorim pe ramuri de rouă.


Caut râul vieții să-mi oglindesc

Chipul înlăcrimat pe luciul apei

Să culeg florile nopții ce plutesc,

În buchete de lumini și culori.


În lacrimile ploii pictez cuvinte

Să pot arde un dor care mă mistuie

Să prefac tristețea în gingășie,

În necunoscutul plin de umbre.


Cad primii fulgi din ochii stelelor

Și se așează în liniște, tremurând,

Peste florile dragostei mele

Rezistente nemilosului îngheț.


Îmi așez sufletul pe malul timpului

Unde vântul suspină ușor

Și îți trimit florile nopții în buchete,

Peste care a nins "Fulgi de dor".


George Geo Ge Potîrniche

 Asta-i viața ...


Mă sprijin cu privirea de colțul unui nor,

Opresc vântul din tăceri, simt cum ploile mă dor

Și în marea de iubire te zidesc halucinant,

Declar totul fără lege într-o beznă post-restant.


În delir te gust din muguri, din furtuni și din deșert,

Cu prea multe adevăruri te evit ca să mă iert,

Dar cu patima nefastă dintre apus și răsărit,

Ne mințim că asta-i viața, într-o rană de cuțit.


Te închin acum, femeie, celor toate șapte arte,

Dumnezeu ne-a condamnat osândiți printre păcate,

Prea concret n-este cerul de albastru infinit,

Un izvor de apă vie... ori un munte de granit!

Ștefan Maria

 TU, OMULE, CU ZBORU-ȚI TRECĂTOR


Să nu îți fie teamă să-ți povestești durerea, nici lacrima


ce-nfruntă obrazul tău curat!


Să nu îți fie teamă să-ți povestești iubirea


astrului care se-ascunde sub cerul înnorat!


Să nu îţi fie teamă să mai vorbești cu floarea


pe care o zărești la margine de drum,


aceea ce îşi schimbă sub ochii tăi culoarea,


când amintiri te-mbracă în lacrimă şi fum.


Să nu întorci privirea când pasul tău se-opreşte


pe la răscruci de drumuri sau cărări.


Priveşte răsăritul ce-n mare se-oglindeşte


și caută prin lanuri doar maci,


iar prin pădurea veșnic verde


blândețea căprioarei și florile de tei!


Amurgul să îşi vadă de mersul lui spre noapte,


iar tu să fugi spre dimineaţă, prinzându-ți zori în păr.


Respiră însetată ozonul printre şoapte


și lasă să te ningă cu alb, cu flori de măr!


Când scenei nu-i rămâne decât ecoul stins


al unui neînțeles actor de tragedie,


tu scoate tot ce braţe şi ochii ți-au uimit,


îmbracă-te în ele, să mi te ţină vie!


Aromele de ambră, sulfină, iasomie


să-nmiresmeze locul în care fluturi mor.


Tu ia-le coloratele aripi şi ți le prinde ţie


pe umerii ce ți-au ținut


fără de vină nori.


Apoi, să stai cuminte


și rându-ți să-l aștepți


în sumbrul tău decor.


Fii liberă, Maria, în sfârșit!


Fii pasăre în zbor!


Tu nu uita:


și zborul, ca şi omul, e şi el trecător...

Oanca Aurelia

 O  CLIPĂ  DOAR


O clipă doar și totul se destramă,

Din flacără încet rămâne scrum ,

Privești iubirea, dar ea nu te cheamă,

Se risipește ca un nor de fum.


Închizi în ochi imaginea ce doare, 

O scalzi în lacrimi care-adăpostesc, 

Un suflet trist, o dragoste ce moare, 

O șoaptă mută sau un „Te iubesc!”


Izvorul mic se scurge iar pe față, 

Apoi coboară-n inimă pe-o ață, 

O adiere dulce ce răsfață 

Și pune iar în tine dor de viață.


Ridici privirea care încă doare, 

Așezi ușor o lacrimă-n batistă, 

Privești petala roșie de floare

Care ți-o dă și-ți spune: Nu fi tristă!


Azurul zării printre nori ridică

Din pânza transparentă, curcubeu, 

O rază caldă în culori indică

Un drum ales și drumul sunt chiar EU!



Daniel-Petrișor Dumitru

RONDELUL UNUI VISĂTOR


Mai lasă-mă să-ți cânt în astă noapte

Povestea ne-'mplinită de amor.

Căci ți-am jurat Credință pân' la moarte,

Când trupul tău m-a învățat să zbor.


Mi-e dor, trupul, să îmi mângâi cu șoapte,

Să ard mocnit pe-altarul tău, mi-e dor.

Mai lasă-mă să-ți cânt în astă noapte,

Povestea ne-'mplinită de amor.


S-a terminat... Nu sunt nemuritor!

Aud în piept un zbucium cum se zbate

Și-un glas ce-mi spune: "Ești un Visător!"

Te rog, iubito, dacă se mai poate,

Mai lasă-mă să-ți cânt în astă noapte...



Gheorghe Ungureanu

Să ne prefacem


Să ne prefacem zilnic că locuim aproape

Și să ne-auzim în gând când spunem: Bun rămas!

Când palmele-ntre ele amurguri vor să-ngroape,

Să nu fie distanța mai mare de un pas.


Și dacă vine toamna și totu-i ruginiu,

Să ne prefacem zilnic că nu ne despărțim,

Să ne iubim tristețea și-acest frumos târziu,

S-avem aceeași pernă pe care s-adormim.


Și setea dar și foamea din trupurile noastre,

Stârnite de-o iubire cum n-a mai existat,

Ne vor purta aievea prin galaxii albastre,

Iar lupta dintre trupuri va fi de neuitat.


Să ne trăim secunda mai mult ca niciodată,

Să te ating întruna, ca și cum aș pleca

Prin gândurile tale să mai găsesc o soartă,

Pe care-n altă viață s-o pot împrumuta.


Să ne prefacem zilnic că nu ne este frică

De plânsu-ncătușat în suflete pustii,

Că vom fi împreună când nopțile-și ridică

Un milion de umbre din tâmplele-argintii.


Gh. Ungureanu

miercuri, 26 august 2020

Ileana Vlădușel

 Femeia aceasta plânge

Femeia aceasta plânge în eternitate

Singurătatea lacrimilor amare și sărate

Timpul i-a sfârtecat secundele din trup

Viața i-a mușcat inima, lup flămând.

Lacrimile sapă în carnea ei desenând

Întrebări rămase fără răspuns.

Oare de câte lacrimi e nevoie

Până când se va sfârși plânsul din această femeie?

Femeia aceasta plânge?

Nu! Doar ochiul ei își strigă durerea

Când lumina îi părăsește vederea.

Femeia aceasta plânge?

Nu! Doar viața își scutură  în clinchet de cercei

Praful lăsat de trecerea timpului peste sufletul ei.

26.08.2020


Cette femme pleure

Cette femme pleure dans l'eternité

Sa solitude des larmes amères et salés.

Le temps a lacéré les seconds dans son corps

La vie, loup affamé, a mordue son âme

Les larmes rampent dans sa chair, à dessiner

Questions sans reponse.

Combien de larmes sont nécessaire

Avant la fin de ces pleurs?

Est-ce que cette femme pleure?

Non! Seulement son œil crie ses douleurs

Quand la lumière quitte sa vue.

Est-ce que cette femme pleure?

Non! Seulement la vie secoue

La poussière laissé par du passage du temps sur son âme.

26.08.2020

autor -Ileana Vladusel

traducere -Virgilia Bălășel


Ana Văcărașu

 MAI ȘTII?


Mai știi când ai venit și ne-am luat de mână,

Și-am străbătut o-ntreagă pădure împreună?

Am alergat pe câmpuri, ne-am tolănit la soare,

Am evadat din gânduri ca dintr-o închisoare...


Ne-am picurat lumina din suflet în cuvinte,

Și ne-am zidit din ele, un paradis cuminte,

Ne-am înecat dorința,-ntr-un râu care trecea

Din versul tău prin mine, curgând din palma ta.


Am presărat suspine prin toamne netrăite,

Ce ne-au purtat în taina țesută sub veșminte,

Și am murit cu trupul, prin strigăte surori,

În ceru-n care-acuma, te caut până-n zori.


Și chiar îmi este dor, și eu nu știu de ce

Mi-e aerul potrivnic, când mâna ta nu e,

Nu mai găsesc lumina, și nici căldura ta,

M-ascund în poezie și-o să te-aștept în ea.



Conduraru Ioana

 În gândul meu 


Tu, în gândul meu, coboară-ncet, 

Nu-l  deranja  cu lacrimi. 

Mai bine scrie-mi un sonet 

Despre iubiri și patimi. 

Nu m-alunga cu un suspin,

Nu-mi lua fericirea  

De-a regăsi floarea de crin

Când îți cobori privirea! 

E seară iar pe calea mea 

Și vântul încet bate, 

Eu doresc ca palma ta 

Să-mi fie mai aproape.

Un fir de dor îl simt vibrând 

Prin  inima tăcută 

Cum vrea tribut pe rând, pe rând 

Și-un cântec din lăută. 

Noapte să ne fie iar,

Un vis neîntrerupt

Să nu mai știu, să n-am habar 

Ce cândva m-a durut. 



Petruța Petre

 Doină 


Motto:

 "Doină, doină, cântic dulce

Când te-aud nu m-aș mai duce."


Mândrulițo din alt sat

Pentru tine drumuri bat

Ziua și pe înserat.

De-am să intru în păcat.

Pământul nu l-am lucrat

Zi și noapte zac pe pat

Lacrimile mi-au secat

De-al amarului oftat

Mândruțo, cât te-am strigat

Somnul pe nesomn am dat

Dragostea n-a încetat.

Sufletu-mi mult a răbdat.

Zace după mângâiat.

Vino, mândro, pe-nserat

Când tot satul s-a culcat

Că mi-e dor de-un sărutat!

Vino, mândro, că-s jurat

Cu tine fac nuntă-n sat

Am să fiu al tău bărbat!

Vino, mândro, hai îndat'

Că mustul din fiert a stat

Și-i vremea de cununat.



Gheorghe Ungureanu

 Îmi este dor


Îmi este dor de tine-n dese rânduri,

De parcă mâine totul s-ar sfârși

Și nu ar mai zbura cocorii-n cârduri,

Și nici măcar de noi nu am mai ști.


Rotesc pământul, noaptea, fără cheie

Să mut apusul în același loc

Și ochii-mi plâng de dorul tău femeie,

Și tălpile prin iarba ta iau foc.


Alerg ca un nebun cuprins de teamă,

Că va fi prins și dus într-un spital,

Unde trecutul îi va sta-ntr-o ramă

Având ca sprijin doar un cui banal.


Și toate astea, fără doar și poate,

Ne vor susține-n drumul către noi,

Unde secundele, prin minutar uitate,

Clădesc un timp, anume, pentru doi.


Mă las curtat de vraja gurii tale

Și scutur veșnicia din sărut,

Să-mi fie dor când ziua se prăvale

Și mâna ta, pe inimă, mi-e scut.


Florentina Savu

 TRISTEȚE


Pe-o coloană infinită îmi urc gândurile toate

Lumea e neliniștită și neîntrerupt se zbate...

Ea s-a-ntors cu susu-n jos, viața e ciudată foarte,

Nu mai știm lupta deloc pentru a sosi departe...


Stăm pe loc supuși și singuri și destul de tulburați

Că suntem conduși din umbră doar de niște exaltați,

Viața este tot mai grea și bolile tot mai multe

Iar puterea ne slăbește, nu e aptă să le-nfrunte...


Mor pe capete români, de-a valma copii, bătrâni,

Așteptând cerul să facă pentru toți niște minuni...

Pentru răul de prin noi cuibărit bine, se pare,

Domnul însă nu mai are de acum nici El rabdare...


Pedepsește tot de-a valma, inocenți și vinovați

Că nu-și mai iubesc pe lume nici părinții și nici frați,

Nu mai țin cont de valori, de credință și de țară,

Iubirea lor e doar teatru, ieftin și plin de ocară...


Gem eroii prin morminte și deplâng prostia toată,

Lăcomia fără sațiu și atâta de turbată,

Nepăsarea tuturor pentru-acest popor strabun

Care 2000 de ani a fost des carne de tun...


Ei și-au dat sânge și viață, fără a mai sta pe gânduri,

Pentr'-un viitor de aur, visat în atâtea rânduri,

Astăzi îns'-au pierit visuri și patriotism sadea

Vai de românașii toți și vai și de țara mea!

Florentina Savu

 Literatura, o Cenușăreasă?

Poezia, copilul Cenușăresei?


          Sunt întrebări pe care mi le pun adesea, mai ales în ultimii ani, de când telefonul mobil, tableta și laptopul există în viața majorității copiilor și tinerilor acestor timpuri.

          Desigur, societatea evoluează, știința evoluează însă această evoluție nu trebuie să fie o frână în calea culturii, această evoluție ar trebui doar să ușureze comunicarea dintre oameni, să le îmbunătățească și să le înfrumusețeze viața, să creeze punți de legătură între oamenii de pretutindeni ci nu să-i facă dependenți de ele, ba chiar sclavi.

          Școala nu mai este ce a fost cândva, nu se mai pune accent pe educație, informația se transmite superficial, tineretul nu mai este pregătit pentru viață.

Banul este cel care atrage, indiferent prin ce mijloace s-ar obține el.

Mulți gândesc greșit că nu are niciun sens să se mai obosească a acumula cunoștințe din moment ce pot obține mult mai ușor bani, chiar dacă acest lucru se întâmplă la un pas de lege.

          Copiii nu mai au modele adevărate și nici Mass-media nu ajută satisfăcător în acest sens. Prea puțini oameni se implică cu adevărat pentru a le oferi modele, pentru a-i învăța cum să-și gestioneze timpul în favoarea lor.

Înșiși părinții nu se mai dedică scopului de educație în limita bunului simț și a celor șapte ani de acasă, așa cum o făceau cândva.

          Literatura pierde zilnic teren în favoarea telefonului mobil și a tabletei, în favoarea a tot felul de tentații și de distracții pe care copiii și tinerii le găsesc în aceste mijloace moderne, în fața cărora stau ore în șir și de care se dezlipesc cu mare greutate.

          Clasicii noștri au fost neglijați sau chiar uitați, manualele alternative, multe dintre ele, sunt alcătuite de oameni nepotriviți, lipsiți de interes pentru procesul instructiv-educativ din școli, în ele găsindu-și loc scriitori și poeți greoi, necunoscuți și chiar mărunți, în defavoarea celor cu adevărat valoroși.

Mulți copii nici nu au auzit de Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Bacovia, Minulescu, Alecsandri, Jebeleanu, Coșbuc, Păunescu, Stănescu, etc., etc....

Cunoștințele unora sunt accidentale, adesea încurcând poeții ori scriitorii între ei.

          Radioul, televiziunea, presa nu se implică suficient, școala nu se implică suficient, părinții nu se ocupă nici ei suficient și astfel, viitorul învățământului românesc este incert.

Copiii, tinerii citesc tot mai puțin ori deloc, nu mai știu să scrie corect și până la urmă nu vor mai ști să citească și să scrie cu litere de mână.

Literatura a devenit treptat o Cenușăreasă iar poezia, copilul ei zdrențăros.

          Scriitorii, poeții sunt tot mai puțin apreciați, cartea nu se mai bucură de succesul de altădată, se vinde din ce în ce mai puțin, nu mai ajunge în librării decât cu mici excepții, nemaifiind la căutare.

Slaba calitate a cărților este și din vina editurilor care nu mai sunt interesate de valoarea sau nonvaloarea conținutului acestora, ele fiind interesate de cele mai multe ori de bani. Toți cei care plătesc pot avea cărți, cu greșeli, fără greșeli, nu mai contează, dacă iese banul!

Altădată manuscrisele se trimiteau la edituri și în urma unui studiu atent și riguros erau acceptate sau nu pentru a fi publicate, oferindu-se bani autorului pentru munca prestată, cărțile sjungând automat în librării.

Până nu se va reveni la acele criterii sănătoase de selecție, literatura va fi tot mai mult îngenuncheată iar valoarea sa, de cele mai multe ori, nulă.

          Adevărat, "românul s-a născut poet" însă un poet adevărat nu se mulțumește doar să scrie ci, dacă scrie, să o facă mereu corect din punct de vedere gramatical dar și cu har.

Poetul, scriitorul, din start trebuie să constituie un model pentru oricine, împătimit de scris ori nu.

          Poate că a sosit momentul ca Cenușăreasa să-și dea jos zdrențele și saboții din lemn și să-și îmbrace hainele de prințesă și condurii încrustați cu diamante...

Poate că a sosit momentul ca ea să strălucească, să farmece și să cucerească...

Poate că a sosit momentul ca ea să-și ia avânt și să zboare spre înălțimi...

Poate...


                     Florentina Savu

                     Membru LSR&UZPR

Rodica Ochiș

 Infinit


Azi plânge depărtarea și mai tare,

Vreau s-o scurtez, să pot ieși din vis,

Să fur din câmp a macilor culoare,

Să-mbrac iubire-așa cum ți-am promis.


Să pun balsam pe fiecare rană

Săpată de trecut atât de-adânc,

Să nu mai plouă rece peste toamnă,

Seninul să răsară tot mai blând.


Se scutură o ploaie de dorințe

În gândul ce te cheamă tot mai des,

Să-ngemănăm în suflete credințe

Pe care numai noi le-am înțeleas.


Când stele noi se-aprind în galaxii

Te-aștept să vii, să ne cunune marea,

Să ne mutăm în casa clipelor târzii,

Cât soarele-o să lumineze zarea.


Iubirea-n noi va crește înc-odată,

Nimic nu vom mai împărți la doi,

Căci fiecare oră ce ni-i dată

Deschide infinitul pentru noi.

Florentina Savu

 COMEMORARE ȘI ANIVERSARE   Florentina Savu ( 22 SEPTEMBRIE...)  De un deceniu, mamă, pe-aicea nu mai ești  De-acolo, dintre stele, cu dor ...