Florentina Savu

 COMEMORARE ȘI ANIVERSARE 

 Florentina Savu ( 22 SEPTEMBRIE...) 

De un deceniu, mamă, pe-aicea nu mai ești 

De-acolo, dintre stele, cu dor de noi lucești, 

Te simt mereu aproape, cu zâmbetul tău blând, 

De chipu-ți cel sublim mi-e sufletul flămând... 

Te-ai dus, frumoasă mamă, în chinuri de Hristos, 

În brațele-mi te-ai stins atât de dureros, 

Te-am îngrijit, măicuță și te-am privit cum pieri, 

Nu voi uita nicicând acea zi de trist ieri... 

Să mai rămâi o zi, o mamă, m-am rugat 

Să-mi lași aniversarea copiilor regat, 

Să nu ne-ntuneci râsul din cupa cea cu vin, 

 Să nu simt ziua asta cu-amar greu de pelin 

Dar...nu a fost să fie! Mă-ndrept spre cimitir 

Și-o lacrimă pe cruce ți-o leg cu negru fir, 

Și-aprind și o candelă, și-un braț de flori ți-aduc, 

Prin fumul de tămâie tot dorul spre cer urc 

Și îți trimit, o mamă, iubirea noastră toată, 

Prin jurul nostru, știu, sufletul tău dă roată, 

Picur din cupă vin în amintirea ta 

Și-apoi noroc, măicuță, pentru lumina mea, 

Pentru ai mei copii ce astăzi s-au născut 

Pe care tu mereu atâta i-ai iubit, 

Să-ți fie mamă cerul fereastră către noi 

Și ochii tăi, măicuță, să nu devină ploi 

Iar vouă, dragi copii, vă spun că vă iubesc 

Și că pe lumea asta eu pentru voi trăiesc. 

Odihnă în lumină și-n pace, mamă dragă 

Și La mulți ani, copii, din inima mea largă! 

Domnul să-ți primească măicuță tot ce-ți dăm, 

În gândurile noastre tot timpul te purtăm... 

Noroc, copiii mei, Domnul vă ocrotească 

Și...nu uitați cărarea spre casa părintească!

Avram Ioan

 O clipă divină 

O clipă divină acum mă împresoară 

În văl de lumina ce nu o să moară, 

Cu glas de vioară și licăr de stele, 

Cu vraja iubirii ce naște din ele. 

O mână întind, aștept să-mi dai mâna 

Și inima-mi bate acum ca nebuna 

Iar ochi-mi scăldați în privirea ta pură, 

Credință de-a pururi, pururea-ți jură. 

Aș vrea să-ți dau comori și castele, 

Să fii o regină frumoasă între ele. 

Dar nu vreau doar visul ce iute dispare 

Căci nimeni nu dă ce-n viață nu are. 

Îți dau doar inima și sufletu-mi blând 

Să nu se despartă de tine nicicând, 

Să fie de-

acum cu tine mereu, 

Să fim împreună la bine, la greu. 

Dă-mi mâna iubito și stai lângă mine, 

Pe deget inelul de nuntă să-ți pun, 

Să simți măreția clipei divine, 

Să simt că pornim împreună la drum.

Daniela Konovală

În șoptiri de liliac 

Ochii mei tristeți doboară în senin de anotimp 

Umbra genelor adună peste lacrima sclipind 

Pe obraji, purtând seranța, ochii mei te cheamă iar 

Să-mi fii mângâiere-n toamna ce-a uitat că nu-i florar. 

Ochii mei adună vise din căderile de ploi, 

La răspântii interzise cresc idile pentru doi 

Autori de fericire, prinși în glezna ăstui veac 

Unde ochii-s zări clipire în șoptiri de liliac.  

Ochi în ochi și rană-n rană ne-nsoțim pe drum de cer 

Și-om fi plăsmuiri de seară într-al lumii ochi stingher.

Gabriela Ryelle Panait

 Ochii minții 

Te-am regãsit în ochiul minții mele, 

Cascade de lumini plângeau din cer... 

Speranțelor le fãuream atele 

Simțind în mine timpul prizonier. 

Erai prezent în orice adiere 

Ca un parfum ispititor şi greu, 

Simțeam pe brațe luna cum te cere 

Cum mã pierdeam în lipsa ta mereu. 

Tot mai prezent în zilele-nsetate 

Mi te nãşteai din gânduri şi idei, 

În irisul arzând pe jumãtate... 

Îmi înfloreau pe tâmple ghiocei. 

Lãsând lumina soarelui sã cadã 

Ca o perdea pe timpul ce-a rãmas, 

Îmi apãreai în suflet o cascadã 

Curgând în pieptul meu ca într-un vas! 

Un vis plângea, o clipã de iubire 

Şi gândul mã pierdea ca un haiduc... 

Înveşmântați în dulcea amintire 

Ne risipeam ca frunzele de nuc! 

Sub geana clarã fãrã de regrete, 

Priveam cum anii noştri se tot duc!

 

Cristina Ghindar Greuruș

 Ochii minţii 

Dacã nu deschizi o carte, 

N-ai sã vezi ce-i între pagini. 

Te vei afunda în noapte 

Fãr' a contempla imagini. 

Dacã nu citeşti o zi, 

Ochii îţi vor lãcrima 

Cã vor fi tot mai pustii 

Şi nimic nu vor afla. 

De nu cauţi adevãruri, 

Sã le vezi, sã le-nţelegi, 

Peste ochi s-or pune vãluri; 

N-ai şti-n viaţã ce s-alegi. 

Ochii minţii ne ajutã 

Sã-nţelegem cum e lumea. 

Ne dau înţelepciune multã, 

Sã nu mai umblam aiurea. 

Ochii minţii ne aratã 

Taine încã neştiute, 

Iar de-i vom uita vreodatã, 

Înceta-vor sã ne-ajute. 

 

Maria Poiană

Zbor 

De sus, din zborul tău, de la-nălțime 

Știu că n-ai cum să mă mai vezi pe mine... 

Atunci, pe când abia-ncepeai să zbori, 

Priveam deopotrivă înspre nori... 

Erau frumoși, prin albul lor de nea 

Ne tot ningea o pulbere de stea. 

Am prins-o-n mână, încă o mai am. 

O pun în noapte candelă la geam. 

Să fii lumină-n ochii cuiva, 

E ca și cum, din ceruri ar ploua 

Cu raze albe, calde de lumină 

Ca să-i strecoare-n suflet rădăcină. 

Cum îți mai e acolo, sus, pe creste? 

Dacă-ți e bine, dă-mi te rog de veste 

Iar dacă nu, am să-ți trimit cu dorul, 

O rugăciune să-ți aline zborul. 

Degeaba mi-e din ce în ce mai dor... 

Mi-ai frânt aripa,

nu mai pot să zbor. 

Dar încă pot să merg încet la pas.. 

Mi-e prea destul, la timpul meu rămas. 

 m.a. 20.09. 2020 

Oanca Aurelia

FEREASTRA LUMII 

Fereastra lumii se deschide-n zare 

Și lasă zorii să pătrundă iar, 

Peste o lume nesfârșită care 

Mai pune-o filă-n sfântul calendar. 

O rază blândă mângâie și ochiul 

Ce-și va desface geana, lăcrimând, 

În tremurul timid pătrunde focul 

Luminii care crește-n trup și-n gând. 

În trupul nostru s-a deschis fereastra 

Ce lasă viața să înceapă iar, 

Printre momente grele, vrea măiastra 

Să zămislească pacea ca un far. 

Îmbrățișând lumina care vine, 

Va lumina-ntunericul din noi, 

Vor crește-aripi din străluciri divine 

Și vom vedea că nu mai suntem goi! 

Doina Cărpinișan

 TE CAUT IUBIRE. 

Te caut în visele din noapte 

prin ale lacrimilor şoapte, 

în strigăte din necuvinte 

ce vin din inimă şi minte. 

Te caut în zorii dimineţii 

când mijesc mugurii vieţii, 

în om ,în pasăre,în floare, 

în universul de sub soare. 

Te caut în stropii ploii reci 

ce spală a dragostei poteci, 

ascunsă-n turnuri sau ruine, 

dar am uitat să caut, în mine. 

Cristina Tunsoiu

Leagănul copilăriei 

Mi-am lăsat copilăria  

În zăvoi, pe iarba deasă, 

Lăngă piatra cea bătrână  

Care ascuțea o coasă... 

Mi-am lăsat copilăria 

Lăngă ciutura fântânii, 

Oglindindu-se în apa 

Ce îmi răcorea străbunii! 

Mi-am lăsat copilăria 

Peste dealuri în vâlcea, 

Lângă vechea brutărie 

Care păine îmi cocea! 

Mi-am lăsat copilăria 

Să alerge pe câmpie, 

Să culeagă albăstrele 

Să bea mustul stors din vie! 

Mi-am lăsat copilăria 

Să-și facă din vise, leagăn... 

Să își construiască drumul 

Dormind pe pământul reavăn! 

 

Anca Man

Cale bună...cale grea... 

Câte lacrimi varsă ochii 

Pentr-un dor zidit în gânduri, 

Însemnate-n slova vieții 

Și-așternute-n crude rânduri . 

Câte visuri neîmplinite 

Răni în suflet vor lăsa,  

Pe obraz cu-atâtea cute 

Timpul crud le va-nsemna. 

Câte inimi sângera-vor 

Neiubind o dată-n viață, 

Când atâta suferință 

Anii vor brăzda pe față. 

Câte drumuri neumblate 

Pașii vor să rătăcească,  

De iubire, câte buze 

Vorbe, nu știu să rostească . 

Câte mâini se mai ating 

Ca s-aducă măngâiere, 

Când de-atâtea ori cu furie 

Ele-aduc numai durere . 

Nu știm, omu'n viața asta 

Nu-și alege calea sa, 

Doar destinul le împarte 

 În cale bună...cale grea...

 Anca Man 16/19.09.2020

Doina Moritz

 O lacrimã 

O lăcrimioarã purã ca lumina, 

a rãsãrit in curte lângã fântâna mea. 

Eu m-am sfiit sã o ating cu mâna, 

încet, încet s-a ofilit cândva. 

Te-am cãutat cu sufletul în jur, 

deși știam cã ești plecat în zãri cu ceațã. 

Apoi din albul lãcrimioarei pur, 

a curs o lacrimã rãzleațã. 

Prima floare ce rãsãrea în curte, 

sau prima care înflorea în glastrã. 

 Mi-o aduceai cu drag din cele multe, 

eu te priveam zâmbind de la fereastă. 

O lacrimioarã a simțit și ea, 

tristetea amarã din sufletul meu. 

Albã si purã ca un fulg de nea, 

de tine îmi va aminti mereu!

Avram Ioan

 Aud glasul iubirii 

Iți aud pașii deși tu ești departe, 

Aud cum curge timpul și clipele mă dor, 

Adun cuvinte scrise cu slove într-o carte, 

Ascult pârâul rece ce susură ușor. 

Aud glasul iubirii și trilul mă încântă 

În Do major, solfegiul , pe note dănțuiește, 

Parcă zăresc departe și un alai de nuntă, 

Mireasa e o zână născută din poveste. 

Aud glasul iubirii când mirele se înclină 

Și prinde cu o mâna al miresei văl, 

Privește cu speranță la fața ei senină 

Căci a ajuns cu bine și dragoste la mal. 

Dar deschid ochii și noaptea e adâncă, 

Sunt singur și în zori te aștept pe tine, 

Căsuța noastră se înalță pe o stâncă, 

Pentru a privi la stele scăldate în rubine. 

Pândesc pe la colțuri , sclipiri de lumină, 

Glasul iubirii îl aud cum se cerne, 

Dă parcă târcoale ,o boare senină, 

Corola speranței din vis o așterne.

Alexandra Mihalache

Anotimpurile iubirii 

Vreau să renaştem ca o primăvară,

Aşa cum niciodată n-a mai fost,

Aşa cum ne-am privit întâia oară,
Aşa cum cerul a găsit un rost.

Mai vreau să fie vara o poveste,
Aşa cum niciodată nu s-a scris,
Aşa cum cerul mării îi dă veste,
Aşa cum veşnicia ne-a descris.

Şi vreau să vină toamna ca o artă,
Aşa cum niciodată n-a venit,
Aşa cum poezia vrea să-mpartă
O rară frumuseţe-n infinit.

Dar iarna mă priveşte şi îmi spune
Că primăvara mea s-a-nveşnicit,
Aşa cum poate doar o rugăciune,
Cum numai ochii tăi m-au regăsit.

Iancu Cătălin

 Fantezie 

 Eu departe, tu departe, 

 Lumea-ntreagă ne desparte, 

 Eu pe-un munte, tu pe-un munte, 

 Intre noi nu-i nicio punte, 

 Eu pe-un nor, tu pe alt nor, 

 Intre noi e numai dor, 

 Eu pe-un mal, tu pe un mal, 

 Între noi năpraznic val, 

 

Eu pe-o vale, tu pe-o vale, 

 Între noi nu-i nicio cale, 

 Eu pe-un drum, tu pe alt drum, 

 Între noi e numai scrum, 

 Eu pe-o cale, tu pe-o cale, 

 Între noi e numai jale, 

 Eu pe-o stâncă, tu pe-o stâncă, 

 Între noi genune-adâncă, 

Eu pe-o stea, tu pe o stea, 

 Între noi doar dragostea. 

 Cătălin Iancu 15.09.2020

Maria Poiană

 Cuvinte 

 La granița dintre o faptă și-un gând, 

Și-a găsit adăpost un cuvânt

E ostenit, a zburat, când prin întuneric, când prin lumină

Ba amețit de feerie, ba mistuit de câte o vină cum că, nu și-a protejat aripile deloc, 

Le-a lăsat să treacă prin pucioasă și foc,

Lumina lor de un alb-argintiu a căpătat o nuanță de gri-sângeriu

Vama e pustie, nici urmă de vreun alt gând,

Din camera vameșului răzbate o tăcere, ca de mormânt. 

E noaptea cuvintelor, așa se întâmplă uneori...

Cuvintele se lasă învăluite într-un somn al morții rostirilor. 

Și nu se mai trezesc până în zori, 

Abia spre dimineață se regăsesc timide în mici grupuri. 

Și-apoi, dintr-o dată, își iau zborul ca o armată de fluturi,

Ca un curcubeu de mii și mii de vii culori 

Se avântă spre nori, sunt sigură că și cuvintele își au îngerul lor păzitor. 

De aceea, aștept cuminte, și cu un nesfârșit dor, zorii zilei cuvintelor...

m.a. 19. 09. 2020

Silvia Gurău

 Te aștept demult 

 Te aștept demult la margine de timp 

 Acolo unde cerul se unește cu pământul, 

 Să ne iubim pe stânca vulturului tăcut, 

 Alături de Sfinxul, impunător și sfânt! 

Te aștept să-mi fi tovarăș peste timp 

Prin adâncurile munților străbuni, 

Să ne iubim ades, culcați pe anotimp 

Prin taina muntelui să ne unim! 

Eu te aștept să ne unim tăcuți în gând 

Cu mâinile împreunate pentru rugă, 

Vino lupul meu, cu sufletul flămând, 

Să fim stăpâni aici, și niciodată slugă! 

Trezește-te, trezindu-ne pe noi 

Adună-ne din veacurile toate , 

Nu vom permite să fim săraci și goi 

Sfinxul, ne unește și dincolo de moarte! 

 Silvia Gurău-17-09-2020

Mihail Janto

   

Daniel-Petrișor Dumitru

 File din JURNALUL MEU

IUBITO

În noaptea aceasta

Voi aduna toate cuvintele

și toate dorințele

în partea dreaptă a inimii mele.

În partea de sus

voi înghesui sentimentele

și toate florile pământului,

orânduite după culoare și miros.

Ceea ce simt 

și speranțele și credința și lacrimile

le voi cuibări în partea de jos.

Apoi, în partea stângă,

(ei bine!, acum îmi va fi mai greu)

voi trimite

în toate cele patru zări

toate vânturile și toate apele 

și toate zânele și toți zmeii

și toate poveștile nemuritoare 

și chiar pe Creator,

să-mi aducă Iubirea.

Mai e un pic de veșnicie,

până la miezul nopții de astăzi,

nu-i așa?

După ce toate celelalte

vor fi fost orânduite,

voi așterne Dorul meu...

cu grijă, exact în mijloc.

Iar inima,

Inima mea, mai tânără ca niciodată,

o voi așeza în căușul sufletului pereche,

căruia îi voi da libertatea

să te găsească!

...

Doamne, te implor!

Ține toți zeii sub cheie,

în afara timpului,

în noaptea asta, 

la miezul nopții!

              

Alla Tonu

 SPIRIT LIBER

O, spirit drag, cu aripi tăinuite

În trupul meu, arzând ca o făclie,

Dorința ta de zări nemărginite

Prizonieră-o țin de-o veșnicie.

Tu ceru-ai cunoscut și nemurirea

Creștea, sublim, pe gleznea ta irisul

Te-mpodobea lumina și iubirea

Ah, cât de mult iubit-ai paradisul!

Să zbori te-nalți,- azi trupul meu te doare-

Peste oceane fără de hotare,

Peste păduri, a munților răcoare,

Mai sus de nori, spre sferele stelare.

Hai, zboară spirite, cu-agilitate,

Înnoată în a spațiului undă

Și în al lui imensă libertate

Străbate cerul, liniștea profundă.

Mai sus, spre-nalt, pe căi îndepărtate,

Să fii purificat în sacrul caier

Să poți sorbi, să bei pe săturate

Din focul cel divin, din purul aer.

Și-apoi ușor, prin stelele-n derută,

Planează, zbori spre spații luminoase

Și-n cerul pur și limpede ascultă

A îngerilor limbi armonioase.

Iuliana Cozma

 Prin curtea casei părintești 

Și firele de iarbă azi vorbesc 

Și amintirile tresar în rând cu ele,

În orice gând părinții îi zăresc,

Deși au plecat amândoi la stele! 

Parcă îi văd cum mișunau prin curte 

Ca niște ,,sclavi" izbăvitori mereu, 

Pe plită mama încă cocea turte,

Purtând tradiția, să nu o uit nici eu! 

În curtea casei părintești azi e pustiu,

Copacii au rămas singuri și ei,

Copii plecați prin lume, ce nu știu 

Că-n colțul casei, stă floarea de tei! 

Uscată cu mireasma-i neschimbată 

Păstrată cu sfințenie chiar de mână lor, 

Pentru copii plecați, că vor veni vreodată 

Să bea măcar un ceai în amintiri cu dor! 

Și nucul de la poartă e încă roditor 

La umbra lui se-așează străini și cunoscuți 

Și ușa e închisă cu lacăt și zăvor 

Și nu-i putem întoarce pe părinții pierduți! 

Acolo cugetă mereu orice trăire,

Pribeaga clipă ce astăzi ne mângâie 

E dorul mai adân

c presare-n noi iubire

Și cad peste-amintiri mirosuri de tămâie! 

   

Anatol Covalli

 Ce trist...

*

Ce trist e să trăieşti din amintiri,

chiar dacă-n ele clocotesc iubiri

de farmec pline

şi-atâtea împliniri şi desfătări,

când viaţa ta avea, mereu senine,

superbe zări.

*

Ce trist e să nu poţi să mai visezi,

să vezi în jurul tău numai zăpezi

ce te-mpresoară

dorind să îţi acopere încet

bordeiul care-a vrut palat să pară

nu un boschet.

*

Ce trist e să vezi clipele că-nving

orice speranţă în al vieţii ring

când vin de-a valma

împinse de destinul nemilos,

să-ţi pună piedici sau să-ţi dea cu palma

un straşnic dos.

*

Ce trist e să nu poţi să fii decât

întruna resemnat şi amărât,

când vezi că soarta

aşteaptă să îţi dea un ultim brânci

zdrobindu-ţi trupul, visurile, arta

de-ale ei stânci.

Draga Ioan

 FIOR ÎN VĂPĂI....

Adânci și limpezi ca izvorul

Ce taine ascund ochii tăi?

Seninul lor alungă norul,

Când te privesc ard în văpăi.

De unde vii, încotro mergi,

Desculță pe al vieții drum?

În palma ta rouă culegi

Și flori frumoase cu parfum.

Căci ochii tăi sunt două stele,

Ce s-au născut în infinit

Mă rătăcesc acum în ele

Și simt că timpul s-a oprit.

Decât să tac te strig pe nume

Să stau nu pot, spre tine-alerg

Să plec aș vrea cu tine-n lume,

Pe orice drum ar fi să merg.

De tine inima mi-e plină

Te văd, te simt și te cuprind

Ești soarele ce-mi dă lumină

Și cerul meu ce îl aprind.

Rodica Ochiș

 Speranțe

Perdeaua de lumină se revarsă

Și șapte zori mai duc încă un dor;

Și arde sufletul mocnit în casă,

Tânjind după un susur de izvor.

Și albul plânge în tăcerea rece

Și cad petale din flori risipite,

Le-adună o tristețe care trece

Cu gândul prin livezile-nflorite...

Privești duios petalele din palmă,

Sperând că-n primăvară vei putea

Să-mbraci cu ele ramura de toamnă...

Și tinerețea nu va mai pleca.

O lacrimă târzie îți inundă

Un rid brăzdat adânc pe-obrazul stâng

Și vezi cum depărtarea te afundă

Și doruri grele sufletu-ți înfrâng.

Și speri să poți zbura din nou spre astre,

Să furi sclipirile de pe o stea,

Să luminezi calea iubirii noastre,

Cu flacăra ce-aprinde patima.

Și când veni-va ultima zăpadă,

În albul pur un ram va fi-mbrăcat,

Vom locui în veșnica livadă

Trăind iubirea fără de păcat.

Conduraru Ioana

 Cartea de început 

Prima carte de-nceput, 

E iubirea ce-am avut

Pentru graiul meu srăbun, 

Reușind încet s-adun

Litere-n Abecedar, 

Învățând să am habar

De istorie, de vorbă, 

De buchia scrisă în slovă.

Că de uit cum s-o citesc, 

Mă pierd în hățiș lumesc!

Vezi copile? Tu învață.

Cuvântul este povață 

Și-ți arată drumul vieții, 

Să ajungi precum  Profeții. 

Nu se poate să nu-nveți!

Cartea e o Psaltire 

Ce se-nvață cu iubire.

E, tot ce trebuie să știi

Când începi o nouă zi.

Dulce Limbă Românească,

Scrisă-i-n cartea strămoșească!

Sfânta Carte de-nceput,

E dragoste,  și-i mai mult 

Pentru a păstra din slove,

Dulceața caldă a vorbei! 

Nelu Cazan

 Semnul de carte

Eu m-am trezit bogat de mic

Dar nu în bani şi nici în aur,  

Citind un pic câte un pic

Am strâns în viață un tezaur.

Am strâns puțin câte puțin

Şi vreau acum să-ți dau şi ție

De aceia azi la tine vin

În virtual, nu pe hârtie.

De vrei să ştii secretul meu

Ce m-a făcut să fiu bogat,

Să faci şi tu, ce-am făcut eu,

În cărți citite l-am aflat.

Intră mai des în librărie

Şi fă-ți din asta obicei,

Şi vei vedea ce o să fie

Bogat vei fi, fără să-ai ,,lei".

În loc de bere, ia-ți o carte,

Şi ai să găseşti comoara în ea,

De cele rele stai deoparte

Şi altfel va fi viața ta.

Citeşte o pagină pe zi

Şi atunci ai să te îmbogățeşti,

Fă asta în fiecare zi

Şi sigur ai să-mi mulțumeşti.

Ți-am dat un sfat, cred mai aparte 

De-l vei urma e treaba ta 

Să ții minte, semnul de carte

E toată avuția ta.

Pune-ți o carte căpătâi

Şi țineți-o căt mai aproape

Şi aşa în viață ai să rămâi

Un semn de carte.

Georgian Ionuț Zamfira

 Coperta minții mele

A-mbătrânit coperta minții mele,

De-atâta praf ce se așterne-n ceață...

O bat în cuie însă n-am putere,

Să scot din ea, poveștile de viață!

Eu pas cu pas i-am oferit ca hrană,

Istorii și romanțe și nuvele.

Apoi am transformat-o în icoană,

Căci mi-este dătătoare de putere.

Când am privit întâia oară zarea,

M-am minunat la cât de mare-i zestrea...

Apoi cu dor am traversat și marea,

Să-i aflu adâncimea și povestea.

Dar anii trec și cartea minții mele,

Îmbătrînește tot la fel ca mine;

În ea e scris și zborul către stele,

Și clipele lăsate în ruine!

Căci dincolo de orice -nvățătură

Nu-i carte pe acest pământ mai mare...

Decât o minte plină de cultură,

Cu care să formezi o evaluare!

Petruța Petre

 Abecedarul 

Cartea ce-am primit în dar

Se numea abecedar

Și ea mi-a deschis îndată

Ușa lumii ferecată.

Am aflat că învățând

Sunt stăpână pe cuvânt

M-a-ndrumat de bună seamă

Către toate blânda mamă.

Cu răbdare și migală

După multă osteneală

Ne-așeza la felinar

Citind slova cea cu har.

Așa eu și ai mei frați

Suntem oameni învățați

Și-acum ducem mai departe

Tainele din acea carte.

Buna mamă-I mulțumește

Domnului, ea cât trăiește

Că mintea ne-a luminat

Și-ajutor din plin I-a dat.

Școala este pentru toți

Oameni mari, tineri, nepoți

Locul sfânt de pe pământ

Ce ne-aduce-n suflet cânt.

Carții ce-a făcut magie

În a mea copilărie

Vechiului abecedar

Azi i-am contruit altar.

Ana Văcărășu

 CU CARTEA-N MÂNĂ

Cu cartea-n mână, prin lume am plecat,

Ca un țăran destoinic, pe câmp, la semănat,

Din casa părintească ce m-a văzut mergând,

Cât îmi creștea aripa, cuvânt după cuvânt.

Și-am colindat, tăcută, pe căi necunoscute,

Prin frumuseți furate din lumi nemaivăzute,

Purtată între fraze,-n chemări către mistere,

Tor căutând cărarea ascunsă printre ele.

Și-mi era drumul carte, și-mi era bucurie,

Căci eu sorbeam cuvântul ca pe o apă vie,

Trăiam printre iluzii culese de nebuni,

Pierdută printre aștri, de marți și până luni.

Și-mi tot creștea aripa, hrănită de cuvinte,

Care-și mutau în mine tot dorul fără minte,

Iar frazele, ca drogul mi s-au băgat în sânge,

Cu drama lor născută din râsul care plânge.

Și-am făcut o frăție, cu cei ce-au adunat

Recoltă de luceferi, s-o pună la iernat,

Cu cei ce culeg vise din ceruri, dintre stele,

Apoi le scriu în carte, și mor încet, prin ele.

  

Cristina Ghindar Greuruș

 Fereastră spre lumină

Carte, ești fereastră către-albastra zare,

Scară nevăzută ce urci spre viitor.

De ești mărunțică, sau de ești mai mare,

Ne înveți de mici, cum e firescul zbor.

Și ai devenit o ușă spre credință,

Spre iubire și spre cinste, spre înalt.

Vălul de-ntuneric, cu buna ta voință,

În ani de-ncercări, ni l-ai ridicat.

Carte minunată, comoară negăsită,

Miile de pagini, pe rând ne-ai descifrat.

Iar povestea ta, de mulți necitită,

În volume mari, în ani, s-a adunat.

Carte fascinantă, plină de mistere,

Tu atâtea lucrui, între rânduri ai!

Chiar de astăzi noi, nu-ndrăznim a cere,

Când avem nevoie, câte-un strop ne dai.

Și ne dai lumina pe care n-am avut-o,

Soarele ce ne-a lipsit atât,

Ne arăți cărarea, pe care n-am știut-o,

S-o descoperim, din zi în zi, mai mult.

Andreea Pîrlea

 Fiecare carte ascunde între petalele sale o arcă.

Coșciugul viu

Pari lucru mort în bibliotecă, 

coșciug bătrân cu file vii!

Ești moștenire peste neamuri

și cântul vieții tu reînvii.

Alegorie a lumii ești, 

cu viața trunchiului tu crești,

îmbrățișând între coperți

ezoterismul unei vieți.

Cu har divin tu fost-ai scrisă 

pe file reci de-un sclav al tău

și, chinuit de-atâtea gânduri,

te-a deșertat pe sfânt hârtău.

Și ieri, și azi, în căutare

ești slovă vie-n sărutare

de la strămoși către nepoți, 

în brațe tu ne porți pe toți.

De-oi fi eu demnă să te scriu, 

vor decreta cuvintele-n sicriu,

căci vor fi ele amprentate

de sclipiri de negru arbitrate.

De-o fi procesul sideral, 

o va zice viitorul teatral. 

Nu pot pretinde alt confident, 

pe hârtie scrisu-i omnipotent.

Cristina Tunsoiu

 Valoarea timpului

O carte plictisită, 

Stă singură într-un raft...

N-o răsfoiește nimeni, 

Și brusc ea face un salt,

Chiar lângă telefonul

Din mâna unui puști,

-Hei! Din a mea splendoare,

N-ai vrea cumva să guști?

Pot să-ți descriu o lume

De care n-ai habar,

Să ți-l prezint pe tata,

Un  vechi abecedar...

Dar vocea ei se stinge,

Copilul butonează,

Căci prea distinsa carte,

Nu îl interesează.

Sfărșește tragic cartea,

Uitată într-un colț...

Ea își așteaptă... partea,

Chiar scoasă la negoț,

Trăiește cu amintirea,

Când se simțea dorită,

Și a ei înțelepciune,

Era  desăvârșită!

Acum ce tristă este,

Și plină  stă de praf,

Dar își acceptă soarta,

Și mic în  paragraf,  

Cu litere stâlcite

De vreme și uitare...

Sunt câteva cuvinte: 

,,Dă timpului valoare!"

Doina Șerban

 Timp grăbit

autor Doina Șerban

Cuvinte încolțesc în noi

Din inimă albastră

Iar clipele cu iz de flori

Mai bat pe la fereastră...

Se scurge timpul peste noi

Desperechind minute

Când sparge vraja zărilor

Bolborosind voci mute.

Cum trece timpul, sfidător,

Nu acceptă amânare

Și în pâlpâit de lumânări

Simțim cum încet, moare,

Și cum mai trec ore-n delir

Tac - ticăind secundă,

Ceasornicul,bătrân martir,

Bătând ultima rundă.

Cum trece timpul galopând

Înnodând firul de ață

Aleargă , zilele trăgând

Fulgerător prin  viață.

Trecută-i azi ,de parcă-i ieri

Și un mâine poate... așteaptă...

Dar ne ascundem sub tăceri

Și uităm să mai trăim plăceri

Uităm  iertând ,iubind să fim

Copiii de altădată !!!

Zinaida Lungu

 MI-E DORUL SINGURATIC

Mi-e dorul ca şi ale toamnei vânturi

Demult în pieptul meu nu-şi află loc

Aleargă ca nebunul printre gânduri

Plângându-ți urma cu lacrimi de foc.

Nu-i pasă nici de ploaia ce-l inundă

Şi-l lasă-ades să zacă la pământ

Cu orice preț la tine vrea s-ajungă

Să-ți simtă-o clipă inima vibrând.

Să soarbă vrea şi din a ta căldură

Să se înfrupte din făptura ta

Până acum hrănit a fost cu ură

De toată-această depărtare grea.

În lipsa ta mi-e dorul singuratic

Îşi pierde zilnic pofta de-a trăi.

Te rog să-l scoți din acest chin sălbatic

Şi-nvață-l de la zero a iubi.

Alexandra Mihalache

Cărți pe foc

 Hai să dăm cărţile pe faţă

Când paginile plâng şi ard:

Păi fir-ar şcoala ei de viaţă,
Să lege cărţile de gard?

Şi unde-i mama-nvăţăturii,
Şi unde-i tatăl ei cel cult?
Daţi foc la filele culturii,
Aşa, că s-a citit prea mult?

Şi dacă nu e trebuinţă
De sfânta carte ce ne-a scris
Adio, artă şi ştiinţă,
La şcoala vieţii ne-am înscris.

Doar şmecherii se mai învaţă
Că minte nu ne-am învăţat,
Păi fir-ar şcoala ei de viaţă
În ce cărţi de noroc v-a dat?

E parte şi fără de carte!
Aud o voce c-a răcnit
Drept semn că a ajuns departe,
Dar imediat a răguşit.

Nicio copertă nu-i citeaţă,
Şi, zău, suntem decopertaţi,
Păi fir-ar şcoala ei de viaţă,
Ultima carte v-o jucaţi?

Cunoaşterea-şi plânge de milă,
Cuvântul a rămas orfan,
Adio, carte preaumilă,
Că nu mai valorezi un ban.

E parte şi fără de carte!
Aud din nou şi-am întrebat:
Când te-ai şcolit pe bănci aparte
De ce în banca-ţi nu ai stat?

Hai să dăm cărţile pe faţă
Când paginile ard acum,
Păi fir-ar şcoala ei de viaţă,

Ion-Cristea Marilena

 Totul 

Totul este strâns în pânză, oameni, pomi și animale,

Și de vrei să tai o frunză, tai din aripile tale!

Dumnezeu ne-a dat natura s-o păstrăm cum se cuvine,

Să-i menținem țesătura pentru că ea ne susține!

Un dar pentru toată viața ultimei raze de soare,

Numai să nu rupem ața veșniciei, cu-o-ntrebare!

Timp ți-a dat să-i simți dulceața, să-i respecți supremația,

Nu să demonstrezi că ața n-are-n trupul său magia!

Trebuie să simți pământul, ca să afli despre tine,

Că dacă va bate vântul, cineva te va susține!

Energie îți dă vântul, prospețime și candoare,

Tot la fel cum și pământul te mângâie pe picioare!

Si cum o rază de soare zboară lin printr-o livadă,

Fără a lăsa, din floare, fructele crude să cadă,

Tot așa să simți natura și-a ei pace cum pătrunde

În tine, preschimbând ura în iubiri noi si fecunde.

Florentina Savu

LA LAMPA...

Am învățat, copil fiind,

La lampa cu lumină slabă,

Filele cărții răsfoind,

Citind silabă cu silabă,

Încet deprins-am să citesc, 

Cu dragoste nețărmurită,

Lumina lămpii și-azi iubesc,

Mi-a fost amică îndrăgită!

Când se-ngena îi puneam gaz

Și flacăra din nou creștea,

Zburam frumos, fără zăgaz,

Să prind din cerul drag o stea,

Să-mi înalț visul până-n zare,

Eroii toți mă fermecau,

Cartea mi-era drogul cel tare,

Povești de viață mă uimeau.

Mă prindeau zorii tot citind

La lampa cu oglindă spartă,

Cu mintea-ntruna făurind

Vise, despre o nouă soartă!

Lumini și umbre prin odaie

Mă însoțeau în permanență,

Îmi simțeam inima văpaie

Și sufletul, de dor, esență!

O carte este bogăție,

E aur pur pe struna vieții,

Este a noastră veșnicie,

Ea este roua dimineții...

Să n-o uitați pe etajeră

Privind-o cu indiferență,

Ea v-o croi viață lejeră,

V-o crește zi de zi potență!

Cătălin Iancu

 Nostalgie de toamnă 

Au evadat cuvintele din pagini,

S-au înălțat în zbor, s-au risipit, 

N-a mai ramas nici urmă din imagini,

Albumul este gol și părăsit. 

S-au scuturat petalele din floare, 

S-au dus dansând,  în vântul toamnei mele,

S-a șters a curcubeului culoare, 

E toamnă și în gândurile mele.

Un soare palid spânzurat pe cer,

Norii de plumb amenință în zare, 

Parfumul tău,  o urmă de mister, 

Covor de frunze moarte pe cărare. 

Mă doare asfințitul sângeriu, 

Mă doare noaptea care-i tot mai lungă, 

În orologiu s-a făcut târziu, 

Mă doare iarna care stă s-ajungă. 

Aş scrie versuri, vorba mi-este goală, 

Am rătăcit penița ruginită, 

Cerneala s-a uscat în călimară, 

Singurătatea e a mea ursită. 

                             

                             

Anca Man

 Dacă te duci...

Dacă te duci...să nu îmi iei cu tine vara, 

Mai las-o să adoarmă în privire

Căci nu-mi doresc, ale iubirii șoapte 

Să îmi rămână doar în amintire. 

Dacă te duci...mai lasă-mi o fărâmă 

Din visul ce-a născut atâta dor,

Ca peste vreme, lacrima să-l poarte

ȘI să te-ntorci la mine ,călător . 

Dacă te duci...să nu-mi iei raza soarelui,

Ce sufletului trist i-a dăruit lumină

Și l-a-nvățat ce-nseamnă zâmbetul,

Când inima de fericire-i plină! 

Dacă te duci...să nu îmi iei sărutul

Ce fruntea-mi mângăie în fiecare noapte,

Căldura lui, voi vrea să o mai simt

De s-ar putea ,chiar dincolo de moarte. 

Dacă te duci...să nu îmi iei cuvântul

Ce cu-așa drag mă-ntreabă,,ți-este bine ?,,

Căci dacă toate astea mi le iei ,

Atunci...mai bine vreau să  merg cu tine !

Avram Ioan

Eu sunt

Sunt doar o scânteie pe pământul vremelnic

Sau poate o lacrimă cursă pe obrazu-i cărunt,

Alerg șchiopătând dar încă puternic,

Mai caut izvoare ce țâșnesc din pământ.

Sunt doar o pasăre ce scrutează cerul

Și caută stele aprinse-n zăvoi,

Înfrunt ca o stâncă , căldura și gerul,

Să simt că în transă împreună cu voi.

Sunt un trubadur care cânta iubirea,

Din strune aștept să apară o crăiasă,

O floare, un pom, un munte-i menirea,

O pajură mândră este mireasă.

Mai caut speranța ascunsă-n istorii,

Pământul străbun ce geme sub noi,

Voi scrie în stihuri sublime memorii,

Eu sunt o fărâmă din ăst mușuroi.

Eduard Bucium

 Când timpul...

Când peste vis veni-vor zorii

Să consfinţească vieţuirea

Fie-ţi cu gândul meu trezirea,

Ia răsăritul, lasă-mi norii...

Când te-o spăla pe glezne marea

Cu-atingeri blânde de arcuş

Voi fi cu tine, pescăruş,

Ia apa dulce, lasă-mi sarea...

Când printre codri, călăuza

Îţi fi-vor stelele de jar

Voi fi pădure de stejar,

Ia tu copacii, lasă-mi frunza...

Când timpul îşi va-ntinde-aripa

Dinspre sfârşit către-nceput

Nu mă lăsa să fiu trecut,

Ia timpul tot dar lasă-mi clipa...

Monica Teacă Molhem

 Monica Teacă Molhem 

Pentru mine recitarea, nu este altceva decât hrana sufletului și spiritului de care am atâta nevoie! Am găsit în versuri iubirea, iertarea, dăruirea, rugăciunea dar și durerea, neputința, dorul,singurătatea.

Prin recitările mele am dorit să pictez în culori sufletele oamenilor ,să poată simți muzica cuvintelor ca un balsam , vibrația versurilor să pătrundă pentru a face loc iubirii și dăruirii.Poezia ne transformă și ne apropie unii de alții și ne învață sa fim mai buni, mai umani,mai nostalgici.

Ne modelează și ne transpune în diferite stări emoționale.Prin recitările mele, poposesc la ferestrele sufletelor oamenilor pentru a vedea reacțiile lor, astfel mă umplu de fericire și liniște sufletească.

Nimic nu este mai frumos decât să văd reacțiile oamenilor, un gând frumos, o impresie plăcută!

Iancu Cătălin

 Răsare noaptea

Când  din genuni răsare noaptea , pe cer se-aprinde mândra lună, 

Spre casa ta îmi grăbesc pasul să te sărut de noapte bună, 

Pășesc sfios, abia simțit, în primitorul tău iatac,

Îți sărut zâmbetul divin, m-aşez pe-un colț de pat, și tac.

Te voi veghea pănă ce zorii ne-or inunda cu-a lor lumină, 

Am să patrund în visul tău,  să-ți spun că inima mi-e plină, 

Că te iubesc și te-oi iubi cum nu am mai iubit vreodată, 

Am să-ți aștern în cale flori şi-n suflet dragoste curată. 

Trecutul l-am uitat pe veci, iar viitorul mi-e cu tine, 

Chiar de afară va fi ger, o să ne fie cald și bine, 

Te-oi dezmierda cu versuri mii,  cu simfonii din lumi celeste, 

Ne vom petrece viața-n doi,în lumea noastră de poveste .

                                         

                                          

Doina Bădila

  SARE DE HIMALAYA

iubirile din noi sunt multe,

ca trenurile care trec prin gari!

a mea- i ascunsa- n primavara sa asculte

si sa astepte iarna cu ninsori .

de la- nceput cu semne de - ntrebare,

ploua cu vise-aduse de nori goi!

spre sud treceau doar pasari migratoare,

astazi raman cu mine, sa-mi amintesc de noi... 

prin frunzele uitarii raman doar flori tarzii,

dispar ca SAREA ROZ DE HIMALAYA

din vase de cristal ramase- n agonii ,

si -afara vantul inteteste ploaia!

                         *

privi - vom amandoi in toamna noastra,

se- aude trenul care vine....

in noapte-un zbor de pasare albastra

si glasul rotilor...,,cin- te-a iubit ca mine?"

Alexandra Mihalache

Dreptul la veșnicie 

 În fiecare zi mi-e dor de tine,

Refuz oricare leac să mă tratez,

Doar tu şi toamna mă mai faceţi bine

Şi-n ochii mei de-a pururi vă păstrez.

Acelaşi dor va fi întotdeauna,

Dar îmi asum durerile din piept,

Noi suntem precum soarele şi luna

Şi doar la veşnicie avem drept.

În fiecare zi mi-e dor de tine,

Refuz să cred că este un blestem,

Iar dacă veşnicia ne-aparţine

De ce e toamna ultimul poem?

Acelaşi dor m-acuză şi mă iartă

Când un răspuns coboară printre ploi:

Doar toamna a dorit să mai împartă

Cristina Ghindar Greuruș

 Te-am așteptat

Te-am așteptat de-atâtea ori

În nopțile târzii,

Și am stat trează până-n zori

Sperând că ai să vii.

Te-am așteptat de când mă știu,

Și te aștept de-o viață.

Îmi pare că-i mult prea târziu,

Nu mai pot face față!

Azi, așteptările mă dor.

Durerea e amară

Și simt încet, încet cum mor

În fiecare seară.

În așteptări trăiesc de ani

Și-n așteptări mă sting,

Mă plim plângând pe sub castani

Și de durere strig.

Mi-nchipui că te am în față

Și că te țin de mănă.

Dar nu-i decât a mea speranță

Și-așa o să rămână.

Aștept pe banca scrijelită

S-apari de undeva.

Dar vremea trece prea grăbită.

S-aștept, nu aș mai vrea.

Visez să mă poți ține-n brațe,

Cum o făceai cândva,

Iar toamna, cu-ale ei nuanțe,

Iubire va ploua.

Te-am așteptat atâtea ori,

Te-am așteptat o viață!

Dar n-ai venit. Tu mă ignori.

Eu..nu pot face față.

Camelia Boț

 Am obosit 

     

Am obosit să-mi plâng iubirea 

În visuri așezate în poeme, 

Căutând să-mi alung durerea 

Ce-n suflet începe a-mi geme. 

Dar toamna gându-mi cuprinde 

Și-n nostalgii mă poartă de zor,  

Ochii-mi plânși îmi surprinde 

Și mi-i zvântă cu a vântului dor.

Și-mi adie și prin păru-mi lins 

A vremii necruțătoare trecere 

Și dorința din cuvântu-mi stins 

Se cuibărește-n mine în tăcere. 

M-aș culca pe-o frunză ruginită

Căzută lin din ramura unui alun,

Dar inima mea e prea obosită 

Și mi-e teamă că-n vis o s-apun. 

Am obosit să mai scriu de iubire

Să visez la ce nu va fi nicicând,  

Voi pleca cu toamna-n neștire 

Să-mi odihnesc trupul în pământ.

Maria Ioana M.

 Într-o inimă dornică

Într-o inimă ce dăruiește mereu doar iubire

cu pulbere de stele argintii iubite te-am învelit,

am ales vântul nopții ce cu-o blândă adiere

să-ți spună cu dragoste și dor un bun venit.

Adăpost în sufletul meu trist ai găsit iubite, 

iubirea ta mi-a redat liniștea cândva pierdută,

lacrimile calde au dispărut iar în clipe fericite

încrederea în tine mi-a întărit din nou speranța.

Găsindu-mi un rost am împlinit cu tine dorințe

iar vieții mele un alt curs cu iubire tu i-ai dat,

prin tine și cu tine mereu se nasc năzuințe

greșeli voite din clipe amândoi ni le-am iertat.

Am învățat să dăruim bunătate și-o vorbă bună

căci viața ne e un dar neprețuit în această lume,

în sufletele noastre doar mulțumirea ni se adună

iar dăruind din iubire în urmă noastră lăsăm urme.

..................................................................................

Important este în viață să te încrezi în cuvântul dat

iar speranța va reda liniștea în sufletele nevinovate,

de vei semăna în jurul tău alinare și-un zâmbet curat

cu iubire și credință vei împlini doar lucruri minunate!

13/09/2020

Avram Ioan

 Noi ne-am cununat cu soarta

Noi ne-am cununat cu soarta

Pe un ștei boltit spre ceruri,

Într-un pumn am strâns și arta

Să zidim acum prin vremuri.

Te-am strâns tare lângă mine

Ca pe-un giuvaer de preț,

Să sorbim licori divine,

Pe-un plai lin, pe-un pisc semeț.

Vremurile vin și pleacă,

Răsăritu- i spre apus,

Cred că vin să ne petreacă

Lumini vii care s-au dus.

Dar văd steaua ce răsare

Pe o boltă ce-o privesc,

Azi în mâna prind culoare

Să îți spun că te iubesc .

Astăzi vreau să deschid poarta,

Să te scriu într-un poem,

Noi ne-am cununat cu soarta

Suflet blând dar și boem.

Gheorghe Ungureanu

 Sunt mai sărac

Sunt mai sărac decât săracii lumii,

Ce-mpart pământul așa cum vor ei,

Când se adună-n hoarde ca nebunii

Și sunt săraci bogați, săraci mișei.

Am ridicat problema-ntr-o ședință

Când două continente s-au pierdut,

Unul era iubirea prin credință

Și celalalt iubirea prin trecut.

Priveam la ei cum mă-njurau cu ură

De parcă n-aș fi fost cumva prezent,

Săraci cu vorba pusă-n băutură,

Ce și-au vândut și propriul lor prezent.

Au dat la schimb păduri, cetăți cu viață

Și-au decimat bătrânul continent,

Purtând ca mască propria lor față,

Doar pentru-a ține soarta la curent.

Sunt mai sărac, dar mai bogat în toate

Și nu le-aș da de-aici pentru nimic,

Căci fiecare munte-mi dă dreptate

Și cerul aripi ca să mă ridic.

Paul Matei

 Trecut au toamne

Trecut-au toamne peste mine

Și tot m-au mângâiat cu frunze,

Din negură de timp iar vine

O altă toamnă cu frunzele-i difuze.

Trecut-au ploi și vânturi reci

Pe trupu-mi ruginit de toamnă

Și parcă văd prin crânguri, pe poteci

Sărutul urmei tale, doamnă.

Trecut-au ani și pe aceiași bancă

Eu recitesc aceiași carte de demult,

Tu te-ai pierdut în frunza de pe luncă,

Eu am rămas să te citesc atât de mult.

Trecut-au nopți, picat-au stele

Și nopțile de tot parcă s-au stins,

Au mai rămas de acum doar visele

Ce-n toamna noastră le-am aprins.

Trecut-au ani, clepsidra s-a întors

Nisipul fin ne-a mângâiat prin timp,

Prin timp chiar și iubirea ni s-a scurs

Și-am devenit, un simplu anotimp.

Trecut-au toamne, și-or mai trece

Eu, tot pe banca frunzelor tăcute,

Prin ploaia toamnei tot mai rece

Îmi voi citi din amintirile-mi plăcute.

Georgian Ionuț Zamfira

 Te port ca pe-o icoană

Te port ca pe-o icoană în calea vieții mele

Și-alăturea de tine m-am ridicat mereu.

Tu-mi arătai măicuță un cer cuprins de stele

Și îmi spuneai că-n viață mă voi lovi de greu.

Mi-ai spus că demnitatea și cinstea e-o virtute,

Să nu las ochii-mi sfinți, vreodată la pământ...

Că dincolo de poartă sunt gliile vândute

Și omul cel avar, îți vrea culcușul sfânt!

Te știu măicuță dragă, cum traversai potopuri

Și munci prea osândite de-a te numi om bun.

Eu viscolul și ploaia, azi le-am simțit pe-alocuri

Când mă strigai în șoapte, puțin să mai rămân.

Dar viața este tristă, când farfuria-i goală,

Nu poți întinde mâna și nici nu poți fura;

Ai demnitatea pură, nimic nu te doboară,

Căci ploile și vântul mereu te vor urma!

Dar tu măicuță dragă, rămasă azi pustie,

Îți ceri medicamentul doar de la Dumnezeu...

Nu cauți mântuirea în nicio farmacie,

Ci la icoana sfântă, te rogi de dorul meu.

Tu ai trecut prin viață și nu te-ai dat bătută,

Nu-i greutate care să te răpună azi.

Deschizi în zori fereastra, dar nimeni nu te-ajută,

Vecinii, trecătorii, te lasă ca să cazi!

Tu ești a mea icoană și peste tot prin lume,

Spun cu mândrie-n suflet, că-s om din om sărac.

Cândva tu mi-ai dat viață dar și un falnic nume,

Sperând că glia sfântă, cu sufletul s-o-mbrac!

Maria stefan

 BUNĂ SEARA, IUBITO!

Bună seara, iubito!

Din nou ne-am întâlnit.

În caverna sordidă

nu credeam să mai vii.

Ești prea elegantă,

stilată și pură!

Aici este o lume

fără măsură:

fum de țigară,

pahare slinoase

și multă zgură.

Ce greu sau durere

te scoate din casă,

cu ojă pe unghii,

sacou de mătasă,

poșetă de piele,

pantofi de lezard,

în păr, de aur agrafe?

”Permiți să m-așez?”

”Permiți să te-ntreb?”

Lași ochii în jos.

Sorbi delicat din pahar,

(nu-i suc de-ananas

și nici...vreun nectar!).

Din ochii-ți frumoși,

albaștri, sticloși...

se prelinge alene

o lacrimă.

Se vede! I-amară!

O lacrimă, pe care

ai dori-o ștearsă,

pitită de lumea slinoasă.

Nu îmi răspunzi.

Îți termini paharul.

Îmi dai din priviri

bănuite și mute,

răspunsuri;

printre false surâsuri,

apoi fugi lăsându-mi

parfumul.

Strig după tine,

îndrăgostit peste poate:

”Mai vii, frumusețe, pe-aici

și la noapte?”

Anatol Covalli

 O pereche

*

Eu te urmez şi-atunci când nu mă chemi

vrând ca-mpreună să croim prin vremi

drumeaguri care

n-au fost bătătorite până-acum,

dorind să întâlnim în orice zare

altfel de drum.

*

Am putea face ca de pe cărări

să desluşim cu totul alte zări

mult mai diverse,

care să ne ofere rând pe rând

nu picături de ploaie, ci averse

prin orice gând.

*

Aşa vom reuşi să ocrotim

tot ceea ce de când ne ştim iubim.

Şi ar fi pace

în inimile care au visat

ca straiele iubirii să le-mbrace

cu-adevărat.

*

Şi am rămâne-n amintiri astfel

cum ne-am dorit. Nu doar un ea şi-un el,

ci o pereche,

un Făt Frumos cu Cosânzeana-n zbor

purtând în chip de floare la ureche

sufletul lor.

Ioan Pop

 ...deunăzi, în locul ăsta pentru foc, trăia o mare...

Unele văpăi aruncă vânătăi, umbre bizare, sunete şi sentimente de grafit, otrăvitoare... locul pentru foc al toamnei e rănit şi sângerează complicat, puțin şi rece... amăgit de carnea arsă din ajun, regele nopții, lupul luncii singuratic a călcat resortul vremii şi-a căzut în dinții altei profeții întunecate... numai bicele furtunii luminau încăierarea dintre zei și prăbușirea catedralelor celeste pe colibile de iarbă şi de piei ale Felinei... ceata cerului și fata făcătorului de vise alergau pe coasta mării după cai, ca nişte torțe şi strigau, în graiul apei, după lupul înserării arămiu, ce da târcoale... văile au fost închise cu pământ, pietre şi frunze...încă vii... au pus foc şi-au fost ucise visele pentru ospățul mercenarilor telurici şi-al suflărilor ușoare din adânc... deunăzi, în locul ăsta pentru foc, trăia o mare  şi pescari, şi bălți mâloase pentru porci și târâtoare... încă mai respiră focul şi e caldă apa mării în chindii, întunecare, nu-i aşa?... cât de mari îmi par aceste răstigniri pernicioase, Marimar, şi  ce frumoasă s-a făcut văpaia lunii!... trebuie că lupul luncii a ieșit la vânătoare de strigoi şi cai fantastici, undeva pe la vărsarea sentimentelor în mare, împreună cu Felina şi cu cetele celeste de pulsari ale Iubirii... mirii mărilor tomnatici dănțuiesc în iarba udă şi cu paşi de vals văratic,  de acum cine mai știe câte ere înghețate... pomul cu văpăi zemoase de cireș însângerează şi ne mângâie, și scrie de urât și de viață... lupul luncii singuratic a murit, întunecare, otrăvit de fumul serii şi de vântul ei fanatic... încă mai dansează mirii, în imagini răsturnate şi pe nori, ca o tornadă, până dincolo de zidul de pământ şi de lumină... Cine știe câte ere vor mai fi, până să cadă, Marimar, cine mai știe?...

Ioan Pop